După luni de zile în care Piaţa Unirii a fost închisă pentru reamenajări, o parte dintre clujeni au rămas dezamăgiţi de rezultate, declarând că şi-ar fi dorit mai multe spaţii verzi. Respectăm poziţia acestora şi dorim chiar să-i ajutăm. Aşadar, celor care îşi doresc mai multă verdeaţă, le recomandăm să viziteze sau chiar să se stabilească în oricare dintre satele şi comunele din judeţ: Frata, Aşchileu, Mociu, Antăş, Iclozel, Ţaga, Câţcău, Pâglişa, Pălatca sau, de ce nu, în Ghiurfalău.
Aici ei vor găsi aer curat, oameni de omenie şi produse bio.
Sâmbătă, 14 noiembrie 2009, o aeronavă privată va decola de pe Aeroportul Internaţional Cluj cu direcţia Paris, Beauvais. La bordul ei ne vom afla noi. Doi. Fără a mai pune la socoteală şi pisica (pentru că ea va rămâne acasă, în atenţia rudelor grijulii). Timp de şase zile şi cinci nopţi vom face aproape tot ce ne va da prin cap. Vom mânca croissante proaspăt culese, vom bea vinuţ şi vom vorbi, desigur, engleza. De stat, vom sta în Montmartre, la un hostel. Vom cumpăra suveniruri ieftine şi de prost gust pe care le vom înghesui în sacoşa de rafie pe care am achiziţionat-o în acest scop (am văzut eu în filme că se poartă – în Cache, în Un prophete...).
Rugămintea mea vi se adresează vouă, celor mai umblaţi prin lume sau pur şi simplu mai informaţi, mai citiţi etc., care sunteţi poftiţi să ne oferiţi sugestii legate de locuri demne de vizitat, chestii de făcut, obiective de neratat, mâncăruri, băuturi, moduri de-a ne petrece (timpul), în fine, mă-nţelegeţi. Orice sugestie, trimitere, informaţie practică de potenţial folos va fi apreciată (ei, nu chiar orice… asta e aşa, o vorbă, but anyways). Doar una va câştiga însă premiul oferit săptămâna asta, adică una dintre cele mai impresionante cărţi citite de mine în ultimii ani: Orhan Pamuk, Mă numesc Roşu. Dacă vă număraţi printre cei care consideră că Nobelul se acordă exclusiv pe criterii extra-literare, nu vă mai obosiţi să participaţi, căci Pamuk l-a câştigat deja. N-are rost să vă vorbesc despre carte. Au făcut-o alţii suficient de bine. Cartea este oferită prin generozitatea din inima mare a celui mai recent sponsor al concursului, ultimul, dar nu cel din urmă, unicorn .
Aşteptăm deci sugestiile şi nu reclamaţiile dumneavoastră pe toată durata weekendului .
Pentru cei interesaţi de MUZIKA MAGIKA (şi de muzică, în general): începând de azi se vor posta şi recomandări neînsoţite de cronică, informaţii legate de noi apariţii, concerte, ştiri de foarte larg interes muzical ş.a.m.d., fără număr, fără număr. Just say so, don’t be shy. Iar în căsuţa din dreapta, sus, vă puteţi conversa la liber. Dacă vreţi. Dacă nu, nu.
Şi nu uitaţi. Aici găsiţi cea mai bună muzică din lume. Din lumea noastră .
Sunt lucruri pe care bunul simţ le interzice cu desăvârşire, practicarea lor supunându-te, pe bună dreptate, oprobriului public, furiei maselor sau remarcilor insolente. De pildă, nu poţi umbla pe stradă în pas uşor, cu capul sus şi mai ales zâmbind larg. Pur şi simplu nu se face. La noi, ceilalţi, nu te gândeşti chiar deloc?
E vineri! Nu ştiţ ce să faceţi în weekend? Nu ştiţ. E vineri şi e concurs. Sunteţi invitaţi, cu mic, cu mare, sub cupola circului. Ta-daaaaaaaa! Nu vor lipsi clovnii, drésurile de animale, bărbatul cu barbă, femeia fără barbă, acrobaţii la pantalonul trapez, dresura de lame şi foarfece, de pume şi adidaşi, pupăza din tei care bea ceai (de tei) şi un exemplu inedit de manej au trois (nişte animale, ce să mai…). Potrivit organizatorilor, numărul de maximă atracţie este cel în care apar rechinii imobiliari şi fac jonglerii incredibile cu clădiri întregi. Sunt zvonuri care dau ca sigură prezenţa în scenă a lui Sandokan, tigrul Malaieziei, a cămilei Suzi şi a lui Fram, frigiderul polar. Străzile au fost deja animate în această dimineaţă de un mic clovn şi de două mascote.
Întrebare: vă place circul? şi de ce anume nu vă place?
Premiul oferit e Să fim sobri, cartea lui Alphonse Allais (1854-1905), un mare clovn şi farsor al limbii franceze, foarte inteligent şi subtil glumeţ, al cărui tot mai înfocat admirator sunt pe zi – şi oră – ce trece.
Să sperăm aşadar că timpul va trece în mod plăcut, că vom avea parte de un adevărat circ şi că cele trei zile de spectacol se vor epuiza pe nesimţite, purtându-vă zâmbetele pe buze!
Îmi plac topurile. Foarte mult. Sunt înnebunit după ele. Daţi-mi nişte topuri şi m-aţi făcut fericit. Dacă găsesc un articol care conţine un top, puteţi fi siguri că e singura parte pe care o voi citi cu certitudine. Sunt unii care susţin că e superficial să-ţi aranjezi preferinţele într-o ordine anume şi că asta denotă o atitudine îngustă, o minte îngrădită. Aiurea. Eu cred că e o dovadă de gândire ordonată, de interes acordat propriilor preocupări şi de corectitudine intelectuală. În fine: inaugurez CONCURSUL DE TOP. Astăzi, prima rundă. De încălzire. Mi-ar plăcea foarte mult să primesc topuri. Orice fel de topuri. Cel mai interesant top câştigă. Nu există limite de niciun fel. Oricine poate participa cu câte topuri vrea.
Cartea pe care o ofer e scrisă minunatul, extraordinarul, unicul Raymond Carver, unul dintre prozatorii pe care îi iubesc la nebunie, şi se numeşte Catedrala. Autor american de proză scurtă minimalistă (esenţialistă, spune el, dar tot un drac e). Un scriitor puternic, extrem de adânc, foarte americanish. Printre lecturile mele de bază. Pentru cine a văzut Short Cuts al lui Robert Altman şi i-a plăcut, filmul este ecranizarea câtorva dintre povestirile lui Carver. Enjoy the show .
Să nu uităm: iniţiativele noastre regretabile lăudabile primesc sprijin din partea populaţiei, a marilor mase.
După cum ştiţi cu toţii, pisicile sunt febleţea mea. În lipsa lor, viaţa e urâtă şi searbădă. Niciun sacrificiu nu-mi pare prea mare când vine vorba de scumpele mele feline. Dacă ai cunoscut deliciile pe care ţi le oferă un motan care-ţi toarce somnoros în braţe, care te frământă cu gheruţele asiduu, ca în transă, care ţi se freacă rugător, dar ferm de picioare şi care te întâmpină cu mieunat suav şi imperativ la întoarcerea acasă rămâi captiv pe viaţă farmecelor lor. Nici nu ştiu dacă, în cazul unui incendiu, pus să aleg între laptop şi pisică, n-aş alege pisica…
Ieri mă întâlnesc pe stradă cu un vechi amic. Încă de departe îi strig, în amintirea vremurilor bune de altădată: “Ce mai faci, porc bătrân?” Când mă apropiu, mă loveşte şi-mi învineţeşte ochiul drept. Se dovedeşte că nu era deloc vechiul meu amic, ci un necunoscut bine făcut care, pare-se, nu ştia de glumă. Mă îndepărtez gânditor, cerându-mi scuze.
Astfel de întâmplări nu fac decât să ne confirme bănuielile cele mai sănătoase.
OK, de vreo două zile încerc să stârnesc reacţii de vreun fel la o veste care m-a bucurat peste măsură: poeta Ileana Mălăncioiu a câştigat marele premiu Prometheus pentru Opera Omnia în valoare de 100.ooo de lei. N-am văzut agitaţie nici pe alte bloguri, dar poate mă înşel. Eram chiar curios cine o ştie şi o citeşte, să nu mă entuziasmez singur-singurel.
În fine, eu îmi fac datoria să vă spun, celor care nu ştiţi, că Ileana Mălăncioiu nu e doar o poetă extraordinară, ci şi un caracter deosebit. În plus, are o inteligenţă muşcătoare şi un bun-simţ care transpar imediat din orice apariţie (prin bun-simţ înţeleg sinceritate demenţială). Volumul de convorbiri purtate cu Daniel Cristea-Enache, Recursul la memorie, e o încântare pentru cei care apreciază oamenii cu coloană vertebrală. Citiţi aici un fragment. Dintre volumele de poezii, pentru Sora mea de dincolo (preferatul meu şi care poate fi citit în antologia Linia vieţii) găsesc un singur cuvânt: autenticitate. L-am recitit cu ocazia asta: o lectură zguduitoare – aşa cum trebuie să fie arta.
Ştiu că mă repet, dar asta e: la fel ca în cazul Hertei Muller, cele două cărţi ale Ilenei Mălăncioiu pomenite de mine au fost sau se află încă la reduceri…
Înainte de toate, vă invit, dacă nu-i cu supărare, să citiţi cronica celui mai prost film pe care l-am văzut în viaţa mea. Cronica e scurtă – chinul e de durată. Nu vă doresc să treceţi prin aşa ceva, în fine, citiţi dumneavoastră acolo despre ce e vorba.
(dă clic ↑)
Marcat de experienţa cinematografică traumatizantă care mai că mi-a smuls lacrimi, vă invit să deşărtaţi sacul cu filme proaste. Ce film v-a chinuit cel mai tare? Aveţi asemenea amintiri? V-aţi dorit să se întâmple lucruri groaznice care să pună capăt suferinţei? Cartea pe care o ofer săptămâna aceasta e Fotografie de grup cu doamnă a lui Heinrich Boll (ediţia din ‘88, apărută la Editura Dacia, ca să n-avem discuţii). E un gest cu totul dezinteresat: el a primit deja Nobelul, înaintea de-a primi sprijinul meu. Dar vă promit că l-aş fi ajutat cu cea mai mare plăcere, aşa cum am făcut şi în alte cazuri, cu un oarecare succes aş spune . Chiar merită. Mare scriitor, dom’le, mare scriitor.
Aşadar, aştept răspunsurile vostre pe URL-ul cunoscut începând de ACUM şi până când terminăm. Enjoy the talking!
S-a întâmplat o chestie extraordinară şi pe care o aştept de multă vreme: o parte din povestirile mele au fost traduse în engleză pentru a fi publicate. Bine, normal că aveam nişte indicii, dar acum e oficial!
Deocamdată nu pot spune foarte multe, dar revin puţin mai încolo cu amănunte
Later edit:
Acestea sunt povestirile traduse în engleză: nouăzeci şi nouă de feluri de a muri (2)
Nu au văzut tramvaiul venind.
They didn’t see the tram coming.
şi nouăzeci şi nouă de feluri de a muri (17) Apoi încă unul.
Then another one.
Povestirile au fost traduse de către mine – pentru a fi publicate. Acuma aştept să le şi publice cineva, că de tradus, sunt traduse.
Măi copii, aici a nins ca-n filmele de Crăciun, după ce ieri a plouat ca-n filmele lui Bacovia. Şi e un frig. Tocmai m-am întors de la cel mai prost film pe care l-am văzut în viaţa mea şi sunt, sincer, cam şocat. Eu, de fapt, voiam să merg la altul, dar aşa s-a întâmplat. Mă rog, o să scriu despre el în articolul de vineri. Now I’m gonna need some alcohol…
Săptămâna asta se desfăşoară Festivalul Internaţional de Film Comedy Cluj. Cum sunt la Cluj, o să fiu mai mult pe acolo uitându-mă la filme şi scriind despre ele pentru Liternet. Aşa se vor explica absenţele-mi aparent inexplicabile – inelul Arabelei şi pelerina magică neavând nimic de face cu asta. De data asta. Dar o să revin
Dragi participanţi la trafic(ul de pe acest blog). Ca să ne mai înecăm amarul provocat de faptul că Germania ne-a furat practic Nobelul ce pe drept ni se cuvenea (că doar românii au chinuit-o, nu nemţii!), propun un inedit concurs pe o altă temă dată. Uşor de zis, greu de făcut. Glumesc, desigur. Nimic nu e greu pentru cineva care vrea. Numai să vrea.
Cartea săptămânii e asigurată de prietena noastră cinemavictoria şi se numeşte Extinderea domeniului luptei. E scrisă de un domn francez, pe nume Michel Houellebecq. Le mulţumim mult. Şi lui, dar în special cinemavictoriei.
Concursul de săptămâna asta e dedicat ataraxiei, căreia i-am promis imagini dintr-un birt local clujean cu nume şi renume de afecţiune: Insomnia. Nelămurirea mea, care într-un final glorios va duce la câştigarea volumului de care aminteam este următoarea: care e, totuşi, faza cu oile astea? şi cu porci care… în vine, vedeţi şi dumneavoatră ce fac. Îmi explică cineva? Pentru cei care nu ştiu, toţi pereţii stabilimentului erau decoraţi cu astfel de scene de alcov, de budoar, de cameron (recent s-a redecorat şi s-au păstrat doar muralele de pe scările de acces). Vreau povestea din spatele (scuzaţ expresia) oilor. Căci n-am priceput niciodată mesajul ascuns acolo. Ce-a fost în capul lor? De unde până unde? Ce-i cu atâta pasivitate? Poate s-au molipsit de la ciobanul ardelean ucis de către colegii săi de muncă. Dar oare e sănătos? Şi porcul, porcul nu se simte exploatat? Eu unul m-aş simţi. De poziţia lui nici nu mai vorbesc: e total ne-ergonomică. Boală curată. Vă spun sincer: de când am văzut oile tratate în această manieră discutabilă, nici nu vreau să mai aud de Ciobănaş cu 300 de oi care a fost pe heavy rotation în playlistul meu atâta vreme…
Anyways, vă aştept poveştile pe toată durata weekendului. În speranţa că vom desluşi acest mister ce mă munceşte din greu, vă doresc inspiraţie şi have a lot of fun
Ieeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee, a câştigat prietena mea!
Herta Muller a câştigat premiul Nobel pentru literatură. Născută într-o familie de şvabi din Banat, Herta Muller trăieşte de peste 20 de ani în Germania. Tema predilectă, aproape obsesivă a romanelor şi povestirilor scrise de ea este experienţa regimului comunist în România.
Foto (1)
Apartenenţa la grupul de scriitori disidenţi de etnie germană din România, AKŢIONSGRUPE o aduce pe Herta Muller în atenţia Securităţii. Pentru că refuză să colaboreze este persecutată, iar prima ei carte, ”Şesuri” apare în 1982 cenzurată.
În 1987, Muller emigrează în Germania. A fost propusă pentru prima oară la premiul Nobel în 1999 de către comunitatea academică din Germania. Scriitoarea a declarat în repetate rânduri că Nobelul nu este un obiectiv important pentru ea.
Hertei Muller i-au fost decernate premiul european pentru literatură ”Prix Aristeion” şi premiul internaţional pentru literatură IMPAC-Dublin. În România, cărţile ei au fost traduse de scriitoarea Nora Iuga.
Într-un interviu luat la faţa locului, membrii juriului au declarat că la luarea deciziei cel mai mult a contat concursul organizat pe un blog din România, care a demonstrat gradul scăzut de apreciere de care se bucură talentata scriitoare alungată din România.
Că lucrurile nu stau chiar întotdeauna aşa cum ne-am aştepta şi că speranţele sau temerile noastre pot fi contrazise, confirmate sau înşelate în moduri care uneori depăşesc puterea de înţelegere a celor mai mulţi dintre noi, lăsându-ne perplecşi în faţa unei realităţi pe care nu putem sau nu vrem s-o acceptăm, o demonstrează din plin următoarea istorie, despre care nu pot să spun decât că e absolut autentică, ea întâmplându-li-se, mai mult, unor persoane cunoscute de mine sau, în cel mai rău caz, unor cunoscuţi de-ai unor cunoscuţi de-ai mei, ceea ce, în cazul de faţă, e practic acelaşi lucru, întrucât întâmplarea sau destinul face ca ei să se număre printre acei cunoscuţi de-ai mei pentru care, la o adică, aş putea băga mâna în foc (lucru care ar fi de dorit totuşi să nu se întâmple, din motive ce n-au nevoie, sper, de niciun fel de explicaţii suplimentare), şi în urma cărei eroii noştrii s-au convins pe propria piele de adevărul celor afirmate de mine mai sus, trăgând ei din asta, cu siguranţă, o serie de învăţăminte care, pe viitor, îi vor feri de alte crunte dezamăgiri, chiar dacă numai într-o modestă măsură şi doar în anumite situaţii.
Later edit: s-a găsit, iată, o poveste la care o introducere mai buna ca asta nu se putea. What do you know.
Gata. A venit. E aici (vezi şi foto). Se numeşte toamnă şi a ajuns aici azi-dimineaţă (când am făcut eu pozele). Nici cu vara n-a fost rău – cât a durat. Dar s-a terminat. A plecat.
Toamna este unul din cele patru anotimpuri ale climei temperate. Este anotimpul care face legătura între vară şi iarnă. În emisfera nordică toamna începe în jurul lunilor august/septembrie pe când în emisfera sudică începutul toamnei este considerat în jurul lunii martie. În această perioadă frunzele foioaselor încep să cadă. Acestea se îngălbenesc, treptat capătă o culoare roşiatică sau brună după care cad. De aceea, în America de Nord toamna este numită şi fall însemnând cădere. Este anotimpul în care zilele devin din ce în ce mai scurte şi mai răcoroase, nopţile devin din ce în ce mai lungi şi mai friguroase iar în unele ţări precipitaţiile tind să crească treptat. Starea sufletească ce se desprinde din sărbătorile tomnatice este bucuria pentru fructele pământului amestecată cu melancolia pentru vremea mohorâtă. În unele ţări, ca Statele Unite ale Americii dar şi România toamna este considerată începutul anului şcolar. http://ro.wikipedia.org/wiki/Toamnă)
Şi vă rog eu foarte mult să nu vă apucaţi să dedicaţi p-acilea melodia lui Alifantis cu ave nitave nitto amnaa coper ămii nimac ucevac uu mbr aunu icop acs auma ibi nec uum brata, că deja mi se face rău când o aud.
Mi se şopteşte în cască să zic de concurs. Da, e foarte adevărat, am pregătit şi un mic concurs, nu de sezon, ci de perspicacitate. E posibil să fiu pur şi simplu greu de cap şi să nu pricep eu ce pricepe toată lumea. Întrebarea e dezarmant de simplă şi foarte, foarte culturală: ce credeţi voi că înseamnă asta:
“Dintre urmatoarele, as fi cel mai dispus sa platesc pentru:
- reduceri semnificative la carti”.
Citatul e luat dintr-un sondaj recent de pe bookblog. Am petrecut 50 de minute încercând să-mi dau seama cum poţi plăti pentru reduceri. Vă rog să mă ajutaţi. Ce intrigă e că majoritatea celor care au răspuns sunt dispuşi să plătească pentru reduceri. Ceea ce mi se pare fabulos. Cel mai ingenios răspuns/scenariu va fi răsplătit cu o carte după care am bătut anticariatele şi pe care am cumpărat-o ieri special pentru această ocazie: Un chip frumos, de Marcel Ayme, mare autor francez pentru onoarea cui sunt dispus să mă lupt cu oricine.
Doamnelor şi doamnelor! Şi nu glumesc. Uitaţi şi dumneavoastră ce surpriză mi-a revelat dimineaţa. Am fost recomandat de către revista FEMINIS! Sunt teribil de curios cine e autoarea articolului – şi, evident, dacă e din Sectorul 6, la fel ca restul. N-aş fi fost mai onorat nici dacă apăream în Studia Phenomenologica. Sau Theologica. Sau ceva. Mulţumesc.
Nu ştiu dacă am reuşit să semnalizez foarte clar articolul despre mine.
Oamenii care se strâmbă la noi au apărut de circa trei săptămâni. Nu, nu cred să fie mai mult. Dar ce săptămâni! Sunt peste tot. Pe stradă, în autobuz, în magazine. Chiar şi la cinematograf, în întunericul cel mai impenetrabil, le simţim privirile înţepătoare, le simţim grimasele adresate nouă, doar nouă. Hidoasele arătări nu ne mai permit să avem niciun moment de linişte, de răgaz. Ne-au încolţit. Schimonosiţi şi pociţi, ne sfidează fără încetare, umplându-ne de ridicol. Până la urmă, tot noi o să părem nebuni. Căci n-au nici măcar decenţa s-o facă pe faţă, deschis. Cum ne întoarcem privirile spre ei, orice strâmbătură dispare pe loc. Şi asta e cel mai frustrant: că n-am văzut cu ochii noştri pe niciunul dintre aceşti siniştri clovni şi uzurpatori maimuţărindu-ne şi deformându-şi chipurile în cel mai insultător mod cu putinţă. Dar ştim că o fac. O, ştim.
Aşa nu se mai poate. Ceva trebuie făcut. Cineva să ia măsuri, altfel o să se întâmple o nenorocire.
Că realitatea bate de multe ori ficţiunea o dovedeşte următoarea istorie, aproape neverosimilă dacă nu mi s-ar fi întâmplat chiar mie. Neatent şi pe mare grabă, într-o dimineaţă am plecat la serviciu cu pisica pe umăr, confundând-o cu geanta laptopului, neagră şi ea. Noroc că mi-am dat seama în scurt timp de greşeala făcută şi am readus biata felină în siguranţă căminului ei, unde a primit un castron cu lapte şi două sardine.
Previziunile cele mai negre s-au adeverit: sunt răcit ca o cobză. Asta ca să păstrăm specificul muzical al ultimei perioade. Până diseară voi fi probabil răcit ca o ţiteră. Delirez; vorbesc tâmpenii; scriu recenzii discutabile; sunt arţăgos; glasu-mi, altădată plăcut şi melodios, mi-e acum gros şi zgârie urechea interlocutorului; fluidele din partea superioară a corpului nu-şi mai încap în piele şi invadează ca un ocean perna şi cearşafurile. O viaţă de câine, ce mai. Daţi-mi un leac! Făceţi-mă bine! Scăpaţi-mă de chin. Vă rog eu mult. Cine îmi dă cel mai înţelept sfat contra răcelii, câştigă concursul!
Prin bunăvoinţa prietenei noastre cinemavictoria, cartea oferită drept premiu săptămâna asta e Testamentul francez al lui Andre Makine.
Se vor accepta leacuri băbeşti, moşeşti, copilăreşti, etc. Incantaţiile vor fi privite cu reticenţă, dar testate în limite rezonabile. Vor avea inevitabil un mic avantaj soluţiile care presupun ingerarea unor cantităţi de alcool (nemedicinal). Nu putem decât să sperăm că din experienţa noastră vor învăţa şi alţi bolnavi: bolnavii bolnavilor noştri!
Succes and have fun!
O rugăminte foarte personală: mica noastră familie participă la un alt concurs. V-am fi veşnic recunoscători dacă ne-aţi ajuta şi aţi vota pentru asta:
Aflu din presă că există comuna Tălmaciu. Este, în mod evident, un frumos omagiu adus nobilei noastre profesii, pentru care mulţumim smeriţi. Dar la fel cum limba se schimbă sub ochii noştri uimiţi, am prefera ca aceste modificări să se facă vizibile şi din punct de vedere instituţional. Se impune, cu alte cuvinte, aducerea la zi a termenului. Cred că şi oamenii locului s-ar simţi mult mai bine ştiind că locuiesc în comuna Traducătorul.
Am fost întrebat în câteva rânduri de ce nu mi-am pus poza la avatar. Am răspuns întotdeauna că nu mi se pare corect să profit de avantajul înfăţişării mele. Cred că inteligenţa e cea care trebuie să conteze – nu torsul frumos conturat, părul bogat sau privirea galeşă.
A venit din nou momentul fatidic din an în care cu inima grea, bântuit de remuşcare şi de majora carenţă culturală, scot cu mâna tremurândă din raftul bibliotecii Citadela lui Saint-Exupery. Fac asta de vreo zece ani şi cu acelaşi rezultat. I-am arătat-o pisicii, după care i-am spus: “Ştii dumneata ce e asta? Nu ştii. Ei bine, îţi spun eu: cartea pe care n-o voi citi niciodată.” E o capodoperă: conţine atâtea pilde, vorbe memorabile şi excelent material pentru citate, că autorul pare mai înţelept decât Solomon – ce vorbesc eu, mai înţelept decât Dumnezeu. Zău, are cel puţin două înţelepciuni şi “mari adevăruri” pe pagină. Oare cum e să trăieşti cu unul ca el în casă? Nici nu te-ai trezit bine că-ţi şi trânteşte două gândeme de cu bună dimineaţă, de rămâi cocoşat toată ziua (bine, nici traiul alături de mine nu e uşor; dar eu îmi dozez mai judicios învăţăturile către lume). Încă un amănunt simpatic: folosirea omului generic, nu a persoanelor. Avem aşa: geometrul, arhitectul, generalul, zidarul, pantofarul, cofetarul şi, desigur, femeia şi bărbatul. Răsfoind-o din nou, am dat de două locuri în care individul îşi exprima dispreţul pentru cel ironic. He, he, he, oare de ce nu mă mir? Priviţi-i şi poza: un băieţel foarte serios (care aici parcă aduce niţel cu Mr. Bean, nu credeţi?). Dar nu vă dau eu lecţii: probabil că aţi citit-o deja (de câteva ori, cu markerul în mână) şi v-a plăcut. Din punctul meu de vedere, Saint-Exupery e opusul perfect al lui Gombrowicz: primul are în cap doar structuri şi cetăţi, al doilea luptă împotriva Formei. Nu cred că pot să-ţi placă amândoi în acelaşi timp. Eu îl iubesc pe Gombro. Asta e clar.
Sincer, m-am plictisit deja de ritualul meu anual şi v-am plictisit şi pe voi. Ofer deci cartea cuiva care o va aprecia la justa-i valoare. Mie, sincer, mi s-a aplecat de atâta înţelepciune. Dar pentru asta va trebui să depuneţi un minim efort. Fizic. De multă vreme mă întreb care e limita WordPress-ului. A venit momentul să aflăm. După săptămâni de subtilităţi nemaivăzute, organizăm prima competiţie de enduro. Câştigător va fi declarat cel care va face cele mai multe comentarii la prezentul post. Well?
Cartea nu trebuie s-o păstraţi – o puteţi face cadou, de exemplu, unui tânăr aflat în căutare de modele şi repere solide: asta în special dacă doriţi să vă asociaţi numele cu posibilul viitor dictator al ţării . În plus, se află într-o stare foarte bună. E, practic, necitită.
Găsesc foarte enervant gestul de a mă apleca mai mereu pentru tot felul de fleacuri. Mă gândesc la modul cel mai serios să-mi educ picioarele să-şi tragă singure şosetele dimineaţa – dacă se poate, înainte ca eu să mă trezesc.
După cum unii au aflat deja (graţie indiscreţiilor unora dintre noi, care n-au mai avut răbdare până la lansarea oficială), am inaugurat împreună cu cristi c un blog cu recomandări muzicale. Se numeşte Muzikamagika şi poate fi accesat dând un clic pe butonul alăturat (şi ulterior, desigur, din blogroll ).
Aici se vor publica diferite recenzii, comentarii, recomandări şi informaţii muzicale – după bunul nostru plac şi urmând discreţionar impulsuri de moment, vechi revelaţii sau surprize vremelnice, neexistând prea multe piedici sau restricţii. Cu excepţia celor pe care ni le vom pune reciproc (şi care vor duce într-un trist final la certuri, la acuze şi la închiderea blogului. Dar să nu anticipăm). Va fi o experienţă de neuitat – în special pentru aceia care n-o vor uita.
Concursul de săptămâna asta e legat desigur de acest subiect. Cartea oferită se numeşte Jim Morisson sau fascinaţia morţii şi e scrisă chiar de către inimitabilul, inegalabilul, indubitabilul şi imperturbabilul nostru cristi c! Nu vă spun despre ce tratează, ca să nu stric surpriza. În plus, e 11 septembrie. Ca filo-american notoriu (sau, mai bine spus, ca anti-anti-american), găsesc că volumul despre un erou american se potriveşte perfect.
Câştigător va fi cel care va face cea mai inspirată urare noului blog – pe noul blog, la secţiunea Despre. Grăbiţi-vă. E târziu. Şi have fun !
Într-unul dintre romanele mele mai vechi, personajul principal se îndrăgosteşte iremediabil de o femeie mult mai în etate ca el – o scorpie unsă cu toate alifiile şi, lucru total inacceptabil, urâtă foc. Aceasta îl umileşte în fel şi chip, îl înşală în mod repetat şi îi cheltuie întrega avere prin tripourile unde-şi duce existenţa depravată. El, în schimb, ca un autentic gentleman, comandă un impresionant buchet de trandafiri pe care i-l dăruieşte înainte să-şi dea ultima suflare.
Mă confrunt cu următoarea inedită situaţie: până la ora asta (şi e târziu în zi – soarele s-a înălţat de şapte suliţe jumate pe cer) n-am avut nici o idee excepţională, demnă de a vă fi semnalată şi de-a fi preţuită ca în toate celelalte zile (adică am avut una, în timp ce spălam vasele, da’ am uitat-o). E ora 13.00 şi încă n-am inventat nimic; limba română nu s-a îmbogăţit cu nici un cuvânt nou. Nu ştiu care-i chestia. Parcă n-aş fi eu. Mă strig şi nu-mi răspund. Mai înainte m-am uitat în oglindă şi nu eram acolo. Dar unde? Ce va fi de-acum? Eu dacă n-am nimic de spus, nu spun: doar ştiţi asta. Is this the end of this blog as we know it?!?!
Gata, s-a deliberat. A fost cel mai greu de până acum, dar a meritat. Efortul popular a fost remarcabil: doresc să felicit participanţii care nu au precupeţit nici un efort sau resursă in acest sens. Am remarcat că ambiţia participanţilor a fost aceea de a conferi acestor experimente de meditaţie şi creativitate holistică o alură intelectuală academică de cea mai înaltă ţinută. Cea mai numeroasă şi impresionantă participare simbolică a venit din partea celor 41 de şcolari şi preşcolari care, în cinstea concursului nostru şi îmbrăcaţi de sărbătoare, au cântat “Imnul Eroilor”, dar şi alte cântece patriotice, în spatele blocului.
Dar să revenim. Calitatea primelor două clasate fiind foarte ridicată, n-am avut de ales şi am tranşat chestiunea după cum se cuvine: Llosa merge la cristi c., iar Herta Muller, la cinemavictoria. Sper că am dat glas şi preferinţelor dumneavostră, ale celor mulţi. Şi buni. Şi frumoşi. Şi deştepţi. My fellow companions, that is.
Cinste organizatorilor şi participanţilor la această frumoasă şi semnificativă manifestare!
Doamnelor şi doamnelor, azi voi fi succint. Ştiţi, e vineri, e concurs & stuff. Premiul de săptămâna asta constă în cărţi, mai exact în două dintre ele. Mario Vargas Llosa – Băieţii şi alte povestiri. Conţine povestiri. Plus romanul de aventuri Animalul inimii al unei autoare contemporane de succes, Herta Muller, nominalizată de două ori la Nobel din partea Germaniei. La Nobelul pentru literatură, ceea ce spune multe. Despre ea. Pentru cine vrea să priceapă multe. Despre ea.
Llosa e oferit de Librăria Humanitas Cluj (Str. Universităţii 4), Herta Muller, de mine. Bonus, semn de carte cu ceva mâţă de la Stoeneşti (Bebiţă sau Pre-pay, nu mai ştiu exact, trebuie să verific). Pornind de la o excelentă idee a prietenului oblic, propunem aşadar următoarele: premiul se va acorda, da, celui care va scrie cea mai inspirată povestire scurtă sau foarte scurtă în maniera lui Alex Moldovan.
Pentru alte informaţii, vă stă la dispoziţie prietenul cel mai bun al omului. Succes enorm!
Dragii moşului, ştiţi povestea leului care cânta cât era ziulica de lungă la clarinet, făcând să răsune jungla de melodii vesele şi bucurându-i nespus pe cei mici, pe copiii animalelor, care, cu inimă pură şi suflet deschis, treceau cu vederea scăpările instrumentistului nostru pentru simplul motiv că, în lipsa oricărei alte distracţii şi în comparaţie cu plictiseala groaznică ce-i ameninţa nu doar pe cei mici, ci şi pe cei mari, era bun şi leul care cânta, aşa cum se pricepea şi el mai bine, la clarinet? Nu? Bine. Atunci puneţi mâna şi citiţi Apolodor, adevăratul pinguin călător.
Sper că te-ai simţit bine pe 21 august 1983, orele 18.37, când mi-ai tras o palmă pentru că ţi-am spart mingea în spatele blocului. La fel de bine cum mă simt eu acum, ca HR Manager, când îţi arunc zâmbind CV-ul la gunoi şi îţi refuz angajarea fără absolut nici un motiv întemeiat. Compania noastră chiar nu are nevoie de asemenea oameni.
Acum ceva vreme am vrut să fac o recenzie a uneia dintre cărţile lui Cristian Bădiliţă. În sprijinul ideilor expuse, urma să furnizez citate din volum. Mi-am dat seama că e o misiune imposibilă. Atâtea citate îşi cereau dreptul de-a pătrunde în recenzia mea, încât ar fi fost nedrept să folosesc doar unele dintre afirmaţiile autorului. Singura soluţie ar fi fost să citez cartea în întregime. Dar asta n-ar mai fi fost o recenzie, nu-i aşa? În consecinţă, am abandonat proiectul pe termen nelimitat. Mi-am dat seama că pentru a înţelege fenomenul cineva trebuie să citească, pur şi simplu, volumul. Iar dacă asta nu-i va fi suficient pentru a-şi da seama cu cine are de-a face, e limpede că textul meu nu i-ar fi fost de nici un folos.
La concursul de săptămâna trecută a participat foarte puţină lume. O fi fost cartea proastă. S-a spus că întrebarea e grea, iar juriul nemilos. De data asta oferim şi bibliografie. Ca să fie clar pentru toată lumea. Aşadar.
Constat cu sinceră mirare (!) că ora 25 ne-a făcut bucuria de-a ne oferi această provocare literaturicistică. Bine, fie, îi vom da curs, nu înainte de a o da mai departe. Mr. Oblic, ai legătura .
1. Ce carte ai recomanda şi de ce unui dezamãgit din dragoste? A, asta e simplă. Arta de a nu scrie un roman, de Jerome K. Jerome. Are nişte poveşti duioase şi educative despre dezamăgire. De acolo am învăţat dezamăgirea înainte să fi fost dezamăgit. Căci am fost dezamăgit din dragoste, deci ştiu cum e. Pe mine cartea nu m-a vindecat, dar eu sunt, nu-i aşa, un caz special.
2. Ce carte ai recomanda şi de ce iubitului / iubitei ? Poate pare nepotrivit, dar iubitul/iubita mea TREBUIE musai să citească această carte. Se numeşte Arta de a nu scrie un roman şi a fost scrisă de un englez pe nume Jerome K. Jerome. De acolo el (sau ea) va afla că lucrurile nu sunt aşa simple cum par.
3. Ce carte ai recomanda şi de ce celui mai bun prieten? Ar fi multe de recomandat, dar mă opresc asupra volumului Arta de a nu scrie un roman. Dacă mi-e prieten, l-a citit deja. Nu se poate să fi persisat în impostură atâta vreme, pretinzând că mă cunoaşte şi că avem ceva în comun fără să fi citit acest opis.
4. Ce carte ai recomanda şi de ce unui copil de 10 ani ? Nu ştiu ce să spun, dar eu la 10 ani am citit pentru prima dată Arta de a nu scrie un roman, de Jerome K. Jerome. Şi de atunci o recitesc anual. Înţelegeţi ce vreţi de aici.
5. Ce carte ai recomanda şi de ce unui mare aventurier/călător ? Cu Arta de a nu scrie un roman am călătorit în toată lumea fără să pun piciorul afară din casă. Poate aşa se va mai potoli. Sau dimpotrivă – depinde ce se urmăreşte.
6. Ce carte ai recomanda şi de ce unui duşman cunoscut? Ce înseamnă duşman cunoscut? Celebru? Dacă i-aş oferi Arta de a nu scrie un roman, i-aş da pe mână o armă foarte periculoasă: cunoaşterea.
7. Ce carte ai recomanda şi de ce unei persoane care nu iubeşte lectura? Aş încerca cu Arta de a nu scrie un roman, de Jerome K. Jerome. Dacă nici cu asta nu-l conving, e o cauză pierdută.
8. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia “cu nasul pe sus” ? Arta de a nu scrie un roman, de Jerome K. Jerome. De ce? Chiar, de ce?
9. Ce carte ai recomanda şi de ce celui care apare primul în lista ta de bloguri ? Aşaaaaa. Ora25, da? Arta de a nu scrie un roman, de Jerome K. Jerome. Pentru că asta merită.
10. Ce carte ai recomanda şi de ce unuia care crede cã le-a vazut pe toate în viaţã ? Cartea se numeşte Novel Notes. Pe asta sigur n-a văzut-o. Umorul fin englezesc din ea n-are egal. Dacă nu mă înşel, a fost tradusă şi în româneşte, dar sub titlul Arta de a nu scrie un roman. De unde până unde, nu ştiu. Autorul îmi scapă. Jerome nu ştiu cum.
Acum; ca să nu fiu, Doamne fereşte, acuzat de terorism (sau ca să nu zică lumea că, de fapt, sunt Liiceanu şi de aia promovez doar Humanitas) cartea oferită săptămâna asta a apărut la editura, chipurile, concurentă, Polirom. Dacă mă întrebaţi pe mine (şi dacă nu mă întrebaţi, eu tot o să vă spun), în vremuri de criză editurile ar trebui să renunţe la micile orgolii locale şi eventual să publice toate sub acelaşi nume: de exemplu, Editura Editura.
E vorba de o autoare germană născută în România, dar pe care patria-mumă a avut grijă s-o alunge cât mai departe, în Germania, unde evident că i-a mers mult mai bine. Pe lângă ea, majoritatea scriitorilor “serioşi” rămaşi în ţară par nişte prunci de grădiniţă ieşiţi cu tovarăşa educatoare la groapa cu nisip a istoriei. Herta Müller e numele scriitoarei, iar cel al volumului, Animalul Inimii. Şi e cam cutremurător. A, şi genial. Părerea mea (şi mă pricep). Întrebare de concurs: care este cartea mea preferată – şi de ce credeţi?
Între timp, de voie, de nevoie şi încolţindu-mă foamea, am deschis congelatorul, am apucat din el un peşte mort, l-am tăvălit prin ou şi făină de mălai şi l-am prăjit. După aceea l-am mâncat. Iartă-mă, peşte!
O femeie splendidă vine la mine, mă priveşte în ochi şi-mi spune: vreau să fac dragoste cu tine. Fă, îi spun. Face. Pleacă. Ce-am învăţat noi de aici? Absolut nimic.
Pentru cei care continuă să susţină că animalele sunt proaste, am obţinut dovada ştiinţifică supremă. Ieri i-am vorbit lui Saşa în portugheză şi m-a înţeles! Din păcate, nu cunosc portugheza, aşa că n-am nici cea mai vagă idee ce i-am spus. Dar asta nu schimbă cu nimic fondul problemei.
Vreau să încep prin a le mulţumi Orei25 şi Însemnărilordinsubterană pentru premiul foarte onorant acordat săptămâna trecută: Blogul de aur.
Şi lui Crocolili, de asemenea, pentru Lupa cu inimioara de aur . N-o să-l împart altor zece bloguri, căci atunci n-ar mai fi de Au, ci de argint, bronz, stronţiu, cadmiu, americiu, californiu, actiniu, arsen sau bor. Şi nu ştiu zău cine ar fi acceptat să primească premiul Blogul de arsen. Sau de bor. Poate B.O.R. Eu o să-l înmânez unui blog descoperit recent şi care merită frecventat cât mai des: Diacritica. Încă o dată, mulţumesc mult.
Şi a sosit ziua de vineri (…ziua dreptăţii, ziiiiiiua sfântă-a libertăţii, tot românul veseleşte, Româniiiiiia-ntinereşte!). Dar să revenim. Copii? Daaaaaa. Vă place Tim Burton? Daaaaaaaa! Daaaaaaaa! De ce? Nu-i treaba taaaaaaaa! Goth is the new black? Daaaaaaa. Bine, fie, treacă de la mine. Elev Pavlov, ce-avem noi de obicei vinerea? Concurs, domnule. Că bine zici dumneata. Întâmplarea face să mă aflu în posesia volumului sugestiv intitulat Melancolica moarte a Băiatului-stridie. Un titlu excelent, mai ales dacă numeşte seria de întâmplări care va duce la moartea – melancolică – a unui Băiat de tip stridie.
Cine îl doreşte, n-are decât să participe la concursul de săptămâna asta. Partener, cu voia dumneavoastră, Librăria Humanitas Cluj – Str. Universităţii 4, vizavi de Arta.
Acum. E acum. Profit de ocazie pentru a afla răspunsul muşcător şi răvăşitor (sau, dimpotrivă, şovăielnic şi lipsit de vlagă) la întrebarea vitală:
Ce ştiţi voi?
Asta e chestiunea cu privire la care aştept să mă luminaţi. Concursul e de week-end, premiul se va acorda cel puţin la fel de discreţionar ca de obicei, dacă nu chiar mai. Ceea ce nu-i rău deloc. Sunt convins că rezultatele vor fi spectaculoase. Ca de obicei.
Alea acta est: zaharurile au fost aruncate. Spor !
Realizările cu adevărat măreţe ale omenirii lasă de multe ori impresia că au luat naştere brusc, din nimic. Casa Poporului, ca să luăm exemplul aflat cel mai la îndemână, pare să fi fost ridicată peste noapte. Dar noi ştim că nu-i chiar aşa.
Nu ştiu de unde prejudecata că cei mai buni bucătari din lume ar fi bărbaţi. Nu că aş fi vreo mare feministă, dar mi se pare doar o altă tentativă a bărbaţilor de a-şi însuşi ceva ce nu le aparţine. Tipic, nu? Ca dovadă, vreau să spun că bucătăreasa de la cantina uzinei noastre face cea mai grozavă ciorbă de burtă din lume. Cu smântână şi ardei iute. A câştigat chiar şi premiul Polonicul de Aur la faza interjudeţeană. Întrebaţi orice fată de la mine de pe secţie şi vă va confirma că nu mint. Să-l văd eu pe nu ştiu care mare chef gătind zilnic pentru 4.000 de oameni şi mulţumindu-i pe toţi. He, he, he, bucătăria asta nu-i chiar aşa, o joacă, cum cred unii.
Avem aşa: Mere, pere, caramele / Ce se dă nu se mai cere. Dacă mărul creşte în măr, iar părul în păr, în ce creşte carameaua? Dacă creşte. Şi dacă nu, ce face (înainte să scadă)?
Se spune că copiii şi nebuni grăiesc adevărul. Aiurea. E drept că copiii şi nebunii pot spune câteodată nişte chestii foarte simpatice sau haioase, dar să nu exagerăm. Asta se întâmplă doar în scurtele răgazuri în care nu devin isterici şi agasanţi şi nu aruncă cu pietre după tine de după gardul stabilimentelor unde sunt încartiruiţi, profitând de faptul că nu se cade, vezi Doamne, să te răzbuni pe ei şi să le răspunzi cu aceeaşi monedă.
Buuuun. Deci orele fiind înaintate şi sosind momentul aşteptat, anunţ acum, orele 24.00, următoarele: concurentei luiza i se acordă premiul acestei săptămâni pentru merite deosebite, originalitate şi eficienţă aplicată şi, nu în ultimul rând, pentru folosirea tehnologiilor moderne alternative (în exemplificarea ideilor prezentate) şi a inteligenţei din dotare, în conformitate cu parametrii specificaţi în deviz.
În plus, aflăm pe căi ocolite dar de încredere că a fost şi ziua ei. 25 de ani. I mean, like, wow. În plus, eşti născută în aceeaşi zi cu Răzvan din Luna Amară (să ne trăiască ). That is so cool.
Oameni buni, a sosit momentul primului concurs din lume (lumea mea, of course) la care se poate câştiga cartea lui Kurt Vonnegut (Jr.) Bun venit printre maimuţe. Cartea e oferită de Librăria Humanitas Cluj (Universităţii nr. 4, vizavi de Arizona). Nu numai că Vonnegut e cool: cartea asta e foarte tare, fată. Eu unul ştiu că nu mă prea satur de el. Sunt povestiri publicate în diferite reviste prin anii ‘60, unele absolut bestiale, altele doar geniale, sau invers. Mie mi-au plăcut şi unele, şi celelalte, ceea ce vă doresc şi vouă.
Mintea mea fiind relativ golaşă acum, mi-am scobit îndelung creieraşul devastat de oboseală după o întrebare genială şi surprinzătoare. N-am găsit. Data viitoare. Îmi pusesem speranţa în Saşa: doarme dus şi nici vorbă să mă ajute. Aşa că rămânem în perimetrul familiar al DEX-ului, pe unde am mai bântuit şi zilele trecute.
Aşadar: care sunt cuvintele voastre preferate şi care vi se par, dimpotrivă, cele mai sinistre? Nu contează limba, nici graiul. Contează… dar de ce mă bag? Ştiţi voi mai bine ce contează.
Juriul (adică eu) va aprecia calitatea răspunsurilor, aplicarea tehnologiilor noi (răspunsurile pot fi însoţite de materiale sau note explicative audio-video), respectarea legislaţiei în domeniu, originalitatea, eficienţa aplicată, nivelul de pregătire practică şi teoretică, corectitudinea, respectarea normelor de securitatea muncii, credibilitatea şi acurateţea informaţiilor etc. Dacă vor considera necesar, membrii juriului pot contacta participanţii la concurs pentru a cere completări sau a verifica veridicitatea celor prezentate.
PRUNC, prunci, s.m. 1. (Înv. şi pop.) Copil (indiferent de vârstă sau sex); (sens curent) copil în primele luni de viaţă. 2. (Înv. şi reg.) Copil în raport cu părinţii săi; fiu. – Et. nec. Probabil lat. puerunculus.
E jale. Sună ca o înjurătură sau de parcă ai arunca de la etaj o ladă cu cartofi vechi care se zdrobeşte de caldarâm. E zgomotul pe care-l scoate un pod de lemn care se rupe. Cum poţi să-i spui unui copil mic P.R.U.N.C.? Ăsta e nume de comando sau de grupare paramilitară. Câh. Poate unui copil foarte, foarte urât, dar orişicât, nu se face, nu e elegant. Sau îi spui doar în gând. Doar nu e vina lui. Eventual dacă i-ai spune aşa părintelui unui copil foarte urât. Asta ar fi ceva. Dar nu, nici măcar.
Chiar dacă mă puteţi convinge de contrariul, eu n-o să vă ascult. O să-mi acopăr urechile şi o să cânt nonsensuri – sau, şi mai rău, cântece patriotice. Sau o s-o iau la fugă şi n-o să mă opresc niciodată. Da, asta o să fac. Pentru că nu vreau să fiu convins să-mi placă acest cuvânt îngrozitor care de ani de zile îmi zgârie timpanul şi-mi provoacă frisoane.
Mesdames et messieurs, ladies and gentlemen, doamnelor şi domnilor. Ieri am ratat postul de resort, (69), dar revin acum. Am a vă propune spre atenţie o chestiune esteticească de cea mai mare importanţă: există multe lucruri mai frumoase pe lumea asta decât un pubis reuşit?
Mi s-a stricat maşina de făcut ini mini miny moe aşa că a trebuit să selectez manual câştigătorul. N-a fost uşor. Pierdusem orice speranţă. Veneau doar jocuri de cuvinte preţioase, inteligente, pline spirit: or eu voiam unele cât mai ieftine. Să n-o mai lungim: numita deedy, care a văzut o maşină cu număr de (h)Alba, câştigă la limită (nu spun cu cine, că-i frustrant pentru cine). How low can one go - alba-halba? Cam asta a fost. Mulţumim din inimă participanţilor pentru seara trecută, scenă a unor copleşitoare dovezi de îndemânare lingvistică. Şi felicitări câştigătoarei, care s-a dovedit şi care a dovedit. Vom lua măsuri ca premiul să-i fie înmânat împricinatei. Urmează alte şi alte concursuri. Ştiu eu, c-am vorbit cu oamenii ăia.
Că tot veni vorba, cel mai ieftin joc de cuvinte pe care l-am folosit eu vreodată este următorul: văzând într-o zi un rege care umbla gol pe stradă, am arătat de îndată spre el şi am strigat în gura mare: “Priviţi! Regele e gol!”. A fost un gest de o subversivitate totală. Nimeni dintre cei prezenţi nu îndrăznise s-o facă. Era prea evident, prea la îndemână, nu se putea una ca asta. Toată lumea vedea că un rege gol circula nestingherit prin oraş: de ce s-o mai spui? Trebuia un om de un curaj nebun, care să-şi pună între paranteze simţul ridicolului şi să rostească adevărul. N-ar fi fost nici o scofală dacă eu eram primul, ca băieţelul lui Andersen. La el a fost o greşeală, s-a scăpat; a zis ce-a văzut. Dimpotrivă, tocmai băieţelul respectiv se umple, retrospectiv, de ridicol prin gestul meu, care are în spate o încărcătură simbolică veche de secole. Folosind expresia literal, iar nu metaforic, am făcut un joc de cuvinte fără să umblu la cuvinte. Astfel, simbolicul s-a răzbunat pe fapte când nimeni nu se mai aştepta.
Discutam zilele trecute cu Marius Chivu despre jocurile ieftine de cuvinte pe care le fac unii sau alţii fără a reuşi să ne punem de acord cu privire la exemplul care declanşase discuţia. Subiectul e fascinant, aşa că m-am gândit la un foarte provocator concurs pe tema asta.
Întrebare: care e cel mai ieftin joc de cuvinte de care vă aduceţi aminte?
Prin amabilitatea Laurei Sauchea de la Librăria Humanitas Cluj, avem premiu pentru un concurs – sau mai multe . Răspunsul cel mai bun* va primi jurnalul extim al lui Michel Tournier** intitulat chiar aşa: Jurnal Extim (v. imaginea alăturată; l-am citit – e bun). Tournier e un autor de suflet pentru mine, aşa, ca să ştiţi. Câştigătorul va fi anunţat luni, aşadar aveţi un week-end de gândire.
* procedura de departajare e perfect ştiinţifică, pe sistemul patentat ini mini miny moe.
**Acum. Problema care mă munceşte e următoarea: nici eu n-am jurnalul lui Tournier şi, sincer, mi-ar cam trebui. Deci mă gândesc serios să particip şi eu la concurs, ca toată lumea. Mai vedem. Nu va fi o problemă, nu? Sunt cunoscut pentru imparţialitate şi capacitatea de-a mă dedubla perfect. Nu va fi prea greu să preiau rolul unui participant şi să play along. Împotriviri? Abţineri? Nu. Bine, voi aţi vrut-o.
Nu poate participa câştigătorul ultimului concurs. E OK aşa?
Pe de altă parte, prietenul oblic îmi atrage atenţia că vizitatorii şi comentatorilor blogului meu sunt în majoritate de sex gen feminin. Asta mă bucură nespus. Nici nu se putea mai bine, căci puţine lucruri sunt mai plictisitoare ca discuţiile dintre bărbaţi. Când aud vorbindu-se despre maşini, tehnologie şi fotbal îmi vine să vărs. Mai bine merg la shopping. Zău. Nici nu se compară.
Stând strâmb şi judecând, mi-am dat seama ce uşor e să stai pe margine când nimic nu ai a spune. Aşa că am luat hotărârea să mă implic. Să mă alătur unei cauze nobile în care să cred cu tărie şi pe care s-o susţin cu cugetul împăcat. Să dau o mână de ajutor. Aşa am dat peste un proiect demn de tot interesul pe care vi-l propun cu convingerea că merită promovat. Brânză, varză, viezure… continuarea era inevitabilă.
Doamnelor şi domnilor, am onoarea să vă prezint un joc elegant, al gentlemanilor şi al femeilor gentile deopotrivă. (textul e preluat de pe site-ul oficial).
Te-ai săturat de oină? Crezi că nu te mai reprezintă? Ai perfectă dreptate. Alătură-te grupului nostru pentru impunerea bâzei ca sport naţional. Ajutându-ne pe noi te ajuţi pe tine. Nimeni nu mai practică oina. Toată lumea joacă bâza. Bâza e un joc interactiv, care stimulează rapiditatea de acţiune şi gândire, transformându-ne în persoane echilibrate, agile, complete. E perfectă atât pentru persoanele cu un stil de viaţă dinamic, modern, cât şi pentru cei vârstnici.
Transformă bâza într-un mod de viaţă.
Susţine campania noastră.
Pentru că merităm ceva mai bun.
Dacă eşti de acord cu campania noastră si vrei să ne ajuţi s-o promovăm pune pe site-ul sau blog-ul tău un link spre noi. Copiază link-ul care direcţionează spre noi în comentariile la acest articol. Campania funcţionează pe baza principiului link-exchange. Noi te vom adăuga ca prieten.
Succes!
Sunt chestionat cu privire la animalul meu preferat. Ce mai întrebare, credeam că e limpede! Pârşul, oameni buni, pârşul e animalul meu preferat (şi sper că nu doar al meu). Habar n-am cum arată pârşul sau din ce clasă de animale face parte şi, sincer să fiu, nici nu-mi pasă. Căci n-am nevoie. Pare a fi un mamifer acoperit cu blană, dar asta e mai puţin important. Ştiu că pârşul nu poate fi decât un animal pufos şi simpatic, de ţi-e mai mare dragul să-l iei în braţe şi să-l mângâi pe creştet (are creştet, nu? trebuie să aibă…). E un prieten bun şi credincios pe care doreşti să-l ai aproape. E perfect atunci când eşti trist, e minunat să-l zăreşti când te cuprinde, inexplicabil, bucuria. Pe pârş îl ierţi şi când îţi răstoarnă sticlele cu lapte din faţa casei.
Anul acesta Florian Lungu a delectat distinsa audienţă cu bancuri bune şi proaspete. De mare efect a fost următorul: cică John Abercrombie e născut cu opt zile înaintea lui Bela Kamocsa – şi asta se cunoaşte. He, he, he.
Mişi Fărcaş Band e formaţia închegată de renumitul toboşar timişorean cu acelaşi nume stabilit, spre bine lui şi al muzicii sale, în Germania. A revenit în patrie pentru festival, aducându-i cu dânsul pe Paata Demur Ishvisi (pian) şi Christoph Victor Kaiser (bas). Plini de viaţă, abordând un stil cu numeroase incursiuni pe teritoriul latino, cei trei au fost o surpriză plăcută pentru cei prezenţi. N-a fost ceva nemaivăzut, însă profesionalismul de care au dat dovadă a fost reconfortant, iar bucuria vizibilă de-a cânta împreună, în faţa public, era molipsitoare. Am făcut mari eforturi pentru a opri dansatorul din mine să iasă printre rânduri şi să se dezlănţuie, punându-şi prietenii care-l însoţeau într-o postură delicată.
Pentru mine, revelaţia festivalului au fost basarabenii de la Trigon, care, m-au impresionat atât prin show-ul excepţional, cât şi prin măiestrie. E singura trupă la care am simţit nevoia să mă ridic în picioare (la Nik Bärtsch eram demult la buza scenei), să aplaud frenetic şi să mă leagăn pe ritmuri populare prelucrate admirabil într-un etno-jazz de mare efect, fără scăpări stilistice şi de o virtuozitate certă. Diferenţa dintre ei şi alte trupe este că deşi mulţi ştiu să cânte, cei din Trigon chiar o fac. Anatol Ştefăneţ – violă, Dorel Burlacu – pian, Gari Tverdohleb – tobe şi Sandu Arcuş la instrumente de suflat (sic!) au făcut un spectacol care va rămâne în memoria multora dintre cei aflaţi acolo. Jos pălăria! Şi jur că în timpul ultimului bis l-am zărit zâmbind încântat pe Eivind. Ei, care Eivind…!
Ştiu, e un clişeu să spui că despre cel mai bun concert e imposibil să scrii, fiind prea implicat, emoţionat, luat de val ş.a.m.d. Ştiu, şi totuşi o fac. E al doilea concert Nils Petter Molvaer la care asist – şi cel mai bun. La Timişoara, în 2007, ceva a fost în neregulă, din câte mi-am dat seama, experienţa de atunci lăsându-mă cam nelămurit. Acum a fost de vis. Desăvârşirea sunetelor imperfecte produse de trompeta acestui individ fascinant şi frământat, care ştie ca nimeni altul să-şi pună în slujbă tehnologia modernă, mă uimeşte de fiecare dată. Cele mai multe piese au fost de pe Hamada, ultimul album de studio: grele, apăsătoare. Frumoase. Pot să spun doar că sunetul (mal)tratat în felurite maniere, care îi e atât de specific, a reuşit să creeze pentru unii dintre noi starea aceea specială la care misticii încearcă dintotdeauna să ajungă. Eivind Aarset şi toboşarul Audun Kleive vin şi ei din altă lume, din alt film, la care dacă îţi place, asişti, iar dacă nu, priveşti siderat de pe margine încercând să pricepi de ce le-o fi plăcând altora.
După periplul sumbru în lumea subpământeană creată de Molvaer şi Aarset, a urmat Ulrich Drechsler, care, alături de Jojo Lackner – bas, Joerg Mikula – tobe şi Zuzee – platane, a încheiat într-o manieră optimistă seara şi festivalul. Eficient, dansant şi antrenant. Am plecat pe la jumătatea recitalului: era deja prea mult pentru o singură seară. După Molvaer chiar n-are rost să asculţi altă muzică. Procesul de digerare poate fi grav pus în pericol şi e păcat.
Top personal concerte, în ordine descrescătoare: Nik Bärtsch’ Ronin, Nils Petter Molvaer, Trigon. N-am văzut Helge Lien, deci…
La întoarcere, am făcut un ocol pentru a vizita Sarmisegetuza Regia, tezaurul dacic înălţător aflat la 1.200 metri altitudine. Dacă familia noastră va dori vreodată să se joace de-a dacii şi romanii sau să facă vreun sacrificiu uman, acum ştim amplasamentul perfect. Locul e frumos şi predispune chiar la reverii. Cu ochii larg deschişi ai minţii am zărit parcă spectrul lui Dan Puric – el însuşi „un tezaur la românilor… dar şi al altor popoare, deoarece aparţine patrimoniului întregii umanităţii” (cf. paginii Facebook dedicate) – peripatetizând printre pietroaie de-o inestimabilă valoare spirituală şi recitându-le discipolilor pilde din înţelepciunea dacică clasică.
Cu această imagine am încheiat eu periplul jazz-istic de anul acesta – pe ea v-o dăruiesc acum, la final.
Ştiu că pentru mulţi jazz-ul înseamnă să stai la o masă şi să discuţi în timp ce ţi se cântă discret şi îndatoritor la trompetă. Şi e OK, atâta vreme cât cei ce cred asta se ţin departe de festivaluri şi nu se dedau la comportamente deplasate şi absurde pentru noi, restul (cei buni, adică, adevăraţii iubitori de muzică), cum ar fi: întorsul cu spatele la scenă şi vorbit într-una; dat drumul la hoarda de copii preşcolari şi urlători prin faţa scenei – cu precădere în momentele cu adânc simţământ liric; comentatul off-topic non-stop. Pe de altă parte, ar trebui ca în antologia întocmită de Academia Caţavencu să includem şi boemul de concert. În genul celui aşezat în spatele meu şi care îşi etala cunoştinţele muzicale, în aşteptarea momentelor care să-i gâdile în mod plăcut urechea: “Abercrombie e tare de tot, frate, a cântat cu toţi cei mari“. Sau al altuia, burtos, transpirat şi cu aparat foto, care-i recomanda aceluiaşi muzician să-şi rezolve problemele de sunet – chitara nu suna bine.
În deschidere au vorbit literaţi de vază de la Timişoara şi Bucureşti, care ne-au îmboldit să cumpărăm cărţi. Ne-am ţinut dârzi pe poziţii, preferând să investim în muzică şi în produse cu grade etilice.
S-a început cu Platonic Band, cu Berti Barbera ca front-man, însă avându-l în centru pe chitaristul Nicu Patoi. Nu e chiar un super grup, aşa cum anunţă textul din broşură, şi la a cărui redactare a contribuit chiar beneficiarul B. B., care a început prin a se declara încântat că a scăpat de Bucureşti. Oare asta să fi simţit şi când a scăpat de Suceava pentru Bucureşti? În fine. Nu-i vorbă, Nicu Patoi, Răzvan Lupu – tobe, Adrian Ciuplea – bas şi, cu voia dumneavoastră, Berti Barbera – percuţie şi voce, sunt muzicieni serioşi, cu experienţă şi ştiu să cânte. Chestia e că avem de-a face cu o trupă croită după modelul guitar hero, iar eu n-am gustat niciodată stilul. Vorba Marianei, e muzică de generic. Punctul culminant a fost cel de la finalul show-lui, când Nicu Patoi a fost numit de către acelaşi Barbera „chitaristul prin excelenţă” – asta în seara în care urma să cânte John Abercrombie, şi cu o seară înainte de prestaţia lui Eivind Aarset. Din păcate, nu părea ironic; sau era ironic, dar la adresa lui Patoi, denotând o profundă lipsă de colegialitate. Naaaa, nu era ironic.
Intenţia organizatorilor de-a promova trupe locale s-a soldat şi cu oareşce scăpări. Bega Blues Band, chiar dacă simpatici, n-au fost tocmai cea mai bună alegere pentru scena unui festival internaţional, având în plus un playlist lung cât…, ei bine, mult prea lung. Chitaristul şi vocalistul Bela Kamocsa, ajutat de Johnny Bota la bas, Lică Dolga la tobe, Lucian Nagy – sax şi Maria Chioran voce (ultimii doi recuperaţi din Jazz de necaz) au cântat standarde (adică succesuri internaţionale), anunţate frumos înaintea recitalului, ca să ştim la ce să ne aşteptăm. Kamocsa, cert lucru, nu va scăpa în vecii vecilor pururi amin de eticheta de “fost basist al legendarei trupe rock Phoenix”, dar de data aceasta lumea aştepta legendele internaţionale, nu pe cele locale.
Mă refer aici la John Abercrombie, care a cântat şi s-a comportat impecabil. Un concert pe care, recunosc, l-aş fi preferat în sală, în condiţii audio mai bune şi fără interferenţe de tot soiul. Odată cu vârsta şi experienţa acumulată, Abercrombie şi-a rafinat stilul într-o manieră care refuză compromisul, climaxul facil, preferând construcţia organică ce se hrăneşte din sine, iarăşi şi iarăşi, parcă jucându-se, dar niciodată într-un fel lipsit de seriozitate. El nu cântă pentru a satisface nevoile şi aşteptările imediate ale mulţimii. N-are nevoie de asta. Cred că acesta e şi motivul pentru care este un mare muzician. Nu e o muzică facilă, căci e discretă, existând chiar marele pericol de-a părea plictisitoare. La un asemenea concert nu te agiţi şi nu-ţi pierzi controlul. Nimeni nu va pleca acasă fredonându-i piesele: asta e clar. E foarte posibil însă să pleci mai plin, mai viu, mai luminos. Ce să mai vorbim.
Momentul serii a fost din păcate unul politic. Cunoaşteţi probabil episodul cu Elena Udrea, care a fost copios huiduită de către majoritatea spectatorilor taman în mijlocul concertului John Abercrombie. Corul de vociferări l-a amuţit pe maestrul cuprins de spaima de-a nu fi linşat de către gloată, el neînţelegând iniţial reacţia de respingere a celor care tocmai îl aplaudaseră cu sârg. După ce i s-a şoptit la ureche pricina, s-a luminat la faţă şi a spus: We will play no matter what the fuck happens, semn că limbajul politicii e internaţional. Simpatic foc. Sper să nu se fi supărat, căci, în fond, el e sigurul care a avut de pierdut, respectiva doamnă cunoscând, sunt sigur, părerea populaţiei despre ea. I-aş fi huiduit mai degrabă pe ziariştii care-şi făceau loc în mulţime cu bliţurile căutând ca de obicei scandal.
Furtuna teribilă care s-a dezlănţuit în noapte ne-a alungat pe la case înaintea recitalului Helge Lien Trio. Am plecat plouaţi şi cu coada între picioare în timp ce membrii trupei fumau în draci şi încropeau o horă pe scenă. Asta doar pentru a auzi că respectivii au cântat totuşi la o oră foarte târzie, oferind un concert excepţional, nemaivăzut şi nemaiauzit. Ce oameni. Eu continui să sper că cei rămaşi au vrut doar să compenseze orele petrecute în ploaie şi să ne facă geloşi pe noi, cei fugiţi din calea urgiei, inventând povestea asta puţin plauzibilă. Eu aşa aş fi făcut în locul lor.
Chestionat de către aşa-zişi jurnalişti culturali cu privire la lipsa de consideraţie de care aş da dovadă la adresa limbii mele materne, manifestată, chipurile, în părerile proaste exprimate în mod repetat cu trimitere la literatura scrisă de către conaţionalii mei, am răspuns că nici pomeneală de aşa ceva şi că, dimpotrivă, prin chiar natura profesiei mele, am citit de-a lungul timpului câteva traduceri cu adevărat remarcabile din diverse limbi străine în propria mea limbă. Acesta, am adăugat eu pentru reprezentanţii presei, e fără îndoială un semn încurajator, exprimându-mi, în acelaşi timp speranţa, chiar dacă plină de îndoială, că literatura noastră nu va întârzia să producă, la un moment dat, opere care să se ridice, măcar în parte, la nivelul impus de respectivele traduceri.
Plictisindu-mă între două vanity searches şi ludic precum mă ştiţi, am încercat să testez dacă promotorii “campaniei” “Noi scriem rOm@n3sht3 româneşte” posedă şi simţul umorului.
They don’t.
Doamnelor şi doamnelor, m-au cenzurat! Propunerea mea absolut sinceră şi lăudabilă din data de 9 iulie 2009 mai poate găsită doar pe Google, nu şi pe blogul lor…
Păi e posibil aşa ceva?!
LATER EDIT: Nu m-au cenzurat. Dimpotrivă. Comentariul e tot acolo. Aşa oameni simpatici şi cu simţul umorului mai rar. Să nu ziceţi că nu v-am spus!
Gărâna, România, în perioada 17-19 iulie. Unul dintre cele mai importante festivaluri din colţişorul nostru frumos de Evropă. Anul ăsta ne-am îmburghezit teribil şi am preferat pensiunea cortului. Şi bine am făcut, căci ne-am putut concentra mai cu spor asupra muzicii, care, din punctul meu subiectiv de vedere, a meritat poate mai mult ca oricând. A treisprezecea ediţie a festivalului a fost, spun eu, cea mai reuşită dintre toate, şi organizatoric şi ca selecţie a muzicienilor. Ca de obicei, artiştii asociaţi casei de discuri ECM au rupt tot ce-au prins. Lor, laudă eternă. În plus, tarabele cu mici, cârnaţi, frigărui, ciorbe, gulaşuri etcaetera au fost mutate mai în spate, după cum s-a promis. Iar ca să ajung la toaletă, n-a mai fost nevoie să calc peste… hm, hai să spunem cadavre. Marius Giura, respect. Din nou. You’re the man.
Acestea fiind spuse, concertele de vineri au început cu o întârziere de vreo trei ore mari şi late. Prima trupă care ne-a încântat, Andrei Jagodzinski Trio, este un trio – de unde şi numele. Felul lor de-a face jazz constă în a împrumuta celebre teme chopiniene şi a le dezvolta într-o manieră proprie. Foarte frumos, nu zic, şi defel provocatori, excelenţi pentru a deschide ostilităţile. Andrzel Jagodzinski – pian, Adam Ciegelski – contrabas şi Czeslaw Bartkowski – tobe sunt nişte muzicieni respectabili care au jucat rolul ingrat al primei trupe. Mie mi-au plăcut.
Jazz de necaz, adică Lucian Nagy – saxofon, Tavi Scurtu – tobe, Sebastian Spanache – pian, Victor Miclăus – bas şi Maria Chiorean – voce, prima trupă românească programată, deşi s-au prezentat foarte bine, au continuat prin a nu aduce nimic cu adevărat interesant. E şi greu să faci asta când te afli pe scena pe care au cântat (sau urmează să) cei de la care ai deprins, poate, primele abilităţi muzicale. Încercând din răsputeri să nu fiu rău, îmi vine greu să nu cârcotesc niţel la adresa trupelor româneşti, fie şi pentru că termenul de comparaţie e prea puternic. Iar uneori, cei care chiar închideau seara păreau mult mai puţin infatuaţi, mult mai normali.
Terje Rypdal, care merită venerat ca un zeu ce este, e un chitarist norvegian de legendă (nordică), desprins parcă din filmele lui Aki Kaurismaki. A purtat un tricou albastru urât, a folosit un Fender albastru urât, dar a cântat magnific. Înainte de concert, am discutat cu toboşarul care l-a însoţit, Paolo Vinaccia (un uriaş la propriu şi la figurat), italian de origine, dar stabilit în Norvegia în tinereţe. Se plictisea groaznic la o masă destinată VIP-urilor în timp ce restul trupelor îşi făcea soundcheck-ul. S-a dovedit extrem de amabil; mi-a dat un autograf şi mail-ul lui, să-i trimit poze. M-a avertizat că programul va diferi de cel cântat acum doi ani la Timişoara alături de Arild Andersen, în sensul că va fi mai rock’n’roll. Şi chiar a fost. Jazz-ul s-a combinat cu rock-ul, dar nu într-un fusion prăfuit, cum preferă să facă unii (nu dau nume), ci într-o combinaţie întunecată precum noaptea polară. Basistul Frank Hovland s-a descurcat şi dânsul de minune, intergrându-se perfect, dar nelăsând loc de interpretare cu privire la cine sunt vedetele serii.
Şi a venit momentul mult aşteptat. M-aş putea lăuda că am aproape toate albumele lui şi că le ascult maniacal, dar n-o s-o fac, căci nu îmi stă-n fire să mă laud. Vorbesc desigur despre Nik Bärtsch, muzicianul pentru care m-aş fi dus la capătul lumii dacă n-ar fi venit el în România împreună cu Kaspar Rast – tobe, Bjorn Meyer – bas, Andi Pupato – percuţie şi, ei da, cu Sha la instrumente de suflat. Trupa e cunoscută în special pentru formulele ritmice complexe şi ingenioase, ei declarând că practică un minimalism zen-funk; dar acestea sunt simple vorbe. În plus, minimalismul e, din punctul meu de vedere, mai mult o metodă decât un stil. A fost impecabil; experienţa totală pe care trebuie s-o trăieşti ca s-o crezi. Au intrat pe scenă pe la ora două noaptea, când ne venea să ne tragem câte un glonţ în cap de oboseală. Fatalitate! O pană de curent ştersese setările, care au trebuit refăcute pe fugă. Având un avion de prins şi apărând în faţa unui public foarte puţin dispus la compromis, au cântat cu un entuziasm molipsitor care i-a transformat din potenţiali outsideri în preferaţi ai publicului. Mă temusem puţin de reacţia auditoriului: însă tot ce părea abstract pe disc a prins viaţă pe scenă. În plus, n-ai şansa de-a vedea în fiecare zi (ori noapte) instrumentul numit clarinet contrabas, care e un monstru cu înălţimea de doi metri. Ceva de speriat. Un exemplu în plus în sprijinul teoriei că jazz-ul zilelor noastre e mai îndatorat muzicii culte contemporane şi lui Bach decât jazz-ului american clasic şi lui Louis Armstrong. Încă ceva. E prima oară când văd o trupă aplaudată frenetic la soundcheck. Asta spune multe. Chiar mult mai multe.
Mai am un singur dor: concertul Opeth, desfăşurat în aceeaşi seară la Sibiu. Sorry, guys. See you next time.
Aceasta fost ziua întâi.
Ca de obicei, artiştii asociaţi casei de discuri ECM au rupt tot ce-au prins.
Dacă se întâmplă cumva să asistaţi la un concert de jazz şi nu ştiţi cum să vă comportaţi, iată un scurt ghid care ar trebui să vă ajute să ieşiţi din încurcătură. Jazz-ul are o istorie aventuroasă şi plină de neprevăzut, dar originea lui populară l-a ţinut mult timp departe de saloane, baluri şi teatre muzicale. Fără îndoială că succesul acestui curent muzical se întemeiază nu numai pe măiestria excepţională a orchestraţiei, ci – în bună măsură – şi pe frumuseţea încântătoare a melodiilor, în care autorii ştiu să condenseze tot belşugul de sentimente pasionate şi de poezie evocatoare. Compoziţiile izvorăsc dintr-o largă simpatie şi solidaritate cu sentimentele simple ale celor mulţi, din reprezentarea poetică a bucuriilor şi aspiraţiilor sufletului. Jazzul e în general o muzică antrenantă, optimistă, existând totuşi autori care preferă să exploreze şi apele mai liniştite, mai profunde ale umanului. Muzicienii îşi acordează, de regulă, instrumentele pe scenă, în faţa publicului spectator, ca o garanţie a faptului că evoluţia lor e una autentică, cinstită, şi nu o simplă reproducere mimetică. Din partea publicului se aşteaptă ca intervenţiile solistice să fie punctate prin aplauze viguroase, energice ale tuturor celor prezenţi, urmând ca execuţiile mai dificile să beneficieze de urale şi fluierături apreciative. Concertul se va încheia prin exprimarea dezamăgirii că timpul a trecut pe nesimţite şi a speranţei că astfel de evenimente benefice vor mai avea loc şi pe viitor, în cadrul pus la dispoziţie cu atâta generozitate de către gazdele minunatei serate muzicale.
La post aniversar – 12 scaune (60), mă gândeam să lansez un concurs literar. Apoi am stat şi-am cugetat. Exact de asta are nevoie lumea, de încă un concurs literar care să stimuleze competitivitatea. De parcă n-ar ajunge blogurile culturale. M-am cam săturat de competitivitate – vreau relaxare. Ăştia care se iau prea în serios cu blogul sunt penibili, în general. Or eu nu vreau să fiu penibil. Dacă devin penibil, anunţaţi-mă, vă rog. Pe propria răspundere şi suportând consecinţele, dar anunţaţi-mă, vă rog.
Hai să punem problema altfel: am o carte de dat (o dublură, desigur, din biblioteca mea). Mie îmi place de mor, dar cine ştie ce gusturi ciudate ai tu, ipotetic primitor şi cititor făţarnic al cărţii? Există tot felul de oameni. Dacă şi tu eşti tot felul de oameni? Dacă câştigi şi nu-ţi place cartea? Poate mă cauţi să mi-o dai de cap. Asta n-aş prea dori. Nu-mi place să fiu lovit în cap, în special cu o carte. Cartea se numeşte Unde este unchiul Bertram? şi e scrisă de Kurt Kusenberg, mare maestru internaţional al prozei scurte. Foarte bună carte. Dar poate nu-ţi plac nemţii. În fond, cui îi plac? Ai şi tu dreptatea ta. Cine sunt eu să te judec?
Ce e de făcut? Chiar, ce e de făcut? Cel (cea) care răspunde la întrebarea asta şi mă lămureşte cât de cât, câştigă cartea.
Ştim cu toţii cum, în momentele de mare impact emoţional, realitatea se diluează până la hiper-claritate. Într-un astfel de moment am realizat, printre multe altele, că Soundgarden înseamnă grădina cu sunete. Şi mi-a plăcut asta.
Prima poză de la Gărâna. Urmează cronica, în curând.
După cum spuneam, plec azi şi revin luni de la Festivalul de jazz de la Gărâna, unde nu este net, dar este muzică. Vă las spre delectare un post foarte incisiv (deci nu al meu ), care mi-a plăcut mie, care este:
Pe piticul nostru de grădină (adică de glastră) îl cheamă, începând de azi, Mitică. Şi asta nu de ieri, de azi. Cum îl cheamă pe piticul vostru de grădină preferat?
Şi, dacă aţi avea un mitic de grădină, i-aţi spune Pitică?
Ştiu că pentru unii va părea şocant, dar am aflat de curând că pe sub străzile şi clădirile oraşului nostru există o adevărată încrengătură de ţevi şi canale în care Dumnezeu ştie ce se întâmplă. Asta e pentru cei care se întreabă de o viaţă, ca mine, unde dispare apa menajeră şi cea de ploaie. Mda, şi mie mi-a venit greu să cred.
Am un test (super tare, fată) pe tema – ai o gândire normală sau de alcoolic? Dacă vă ţine, puteţi să-l faceţi şi voi. Durează decât puţin şi e plin de satisfacţii.
Rezultatele, după ora 18.00 17.00.
Succes!
Later edit. Aşadar:
Dacă ai votat Who wants to live forever, e clar că ai o gândire de drojdier. De ce să trăieşti veşnic, dacă nu pentru a bea întru eternitate?
Dacă, dimpotrivă, ai votat Who wants to be a millionaire, gândeşti ca un alcoolic sadea. De ce ţi-ai dori să fii milionar, dacă nu pentru a-ţi cheltui toţi banii pe alcool?
Vă mulţumesc pentru participare, să aveţi o seară plăcută! Şi beţi cu măsură.
Sper ca după mult-discutata adoptare a codului deontologic destinat blogurilor, posturi infame precum cel precedent să nu mai fie posibile. Nimeni n-ar trebui să numească pe cineva “gras penibil” şi să scape nepedepsit. Auto-denigrarea este, în fond, cel puţin la fel de periculoasă ca orice altă formă de discriminare şi n-ar trebui lăsată la îndemâna indivizilor lipsiţi de discernământ.
M-am uitat în oglindă şi am văzut un gras penibil. Mi-am spus: „Ei, drăcia dracului. Asta nu-i deloc în regulă. Poate am nevoie de o pălărie”. Mi-am tras pe cap o pălărie şi m-am uitat în oglindă.
Am văzut un gras penibil.
Morala: nu purtaţi pălărie dacă nu vreţi să arătaţi ca nişte graşi penibili.
Mă enervează la culme că mulţi folosesc blogul pentru a-şi exhiba măruntele probleme. Greţos. Mi se pare o deturnare nu doar de la principiile care ar trebui să guverneze blogosfera, ci şi de un elementar bun-simţ. Serios, pe cine poate să intereseze faptul că DE DOUĂ ZILE N-AM NET, IAR CEI DE LA UPC FIE NU RĂSPUND LA TELEFON, FIE TE LASĂ SĂ AŞTEPŢI O JUMĂTATE DE ORĂ – ÎNAINTE DE-A NU ÎŢI RĂSPUNDE LA TELEFON?!
Am ajuns la un grad maxim de concizie. Într-o singură propoziţie meşteşugit trasă din condei, pot concentra înţelepciunea secolelor. Nu înseamnă că am abandonat lupta pentru laconism. Nu demult am reuşit performanţe incredibile ajutându-mă de un singur cuvânt. Şi acela scurt. Dar o singură dată mi-am dat adevărata măsură a talentului. Asta a fost atunci când am reuşit să fac o sinteză a filosofiei occidentale folosind doar de o jumătate de literă. A fost într-adevăr o culme a măiestriei pe care până şi mie îmi va fi greu s-o egalez.
Copiii care recită poezii patriotice sunt insuportabili şi ar trebui interzişi. La fel şi adulţii care recită poezii patriotice. Cei care scriu poezii patriotice – să nu-i văd în ochi.
Beţia mă împinge uneori la lururi necugetate. Săptămâna trecută am sărit de vrei trei ori din avion, iar alaltăieri am ridicat deasupra capului o piatră ce cântărea 450 de kilograme cu care am făcut de trei ori înconjurul casei. Într-o noapte mi-am ţinut respiraţia o jumătate de oră, ca să poată adormi Mariana, care se plângea că sforăi. Altădată am mâncat 39 de savarine, la pariu şi contra cronometru. Şi toate astea numai din pricină că nu mă pot abţine.
Mă întâlnesc cu un amic care-mi povesteşte o istorie extraordinară: nu de mult, s-a culcat seara ca de obicei, fără să bănuiască nimic, şi când s-a trezit avea 82 de ani. A rămas trăsnit, vă daţi seama. Ştiu, nici mie nu mi-a venit să cred, dar e vorba de o cunoştinţă veche şi nu văd nici un motiv pentru care m-ar fi minţit.
Am mai multă înţelegere pentru satanist decât pentru antisemit. Mi se pare mult mai plauzibil să dezavuezi un Dumnezeu care a creat o lume imperfectă decât să dai vina pe evrei pentru asta.
Mai vezi câte un cântăreţ celebru, care cântă în fiecare seară în faţa a mii de spectatori, că vine şi începe să se plângă că, vezi Doamne, ar fi de fapt un mare timid. Ei, aş, nici pomeneală de aşa ceva. Sau câte un dictator sângeros care susţine că a început să omoare oameni doar ca să scape de timiditate. Bazaconii. Eu unul n-aş cânta nici picat cu ceară pe o mare scenă, în faţa a mii de spectatori, şi nici n-aş omorî oameni doar ca să scap de timiditate.
Ingrediente: Aluat: 350 g făină, 250 g margarină, 4 gălbenuşuri, 100 g zahăr pudra, ½ linguriţă sare
1 kg vişine
Spumă: 4 albuşuri, 280 g zahăr tos, O lingură zeamă de lămâie, 1 plic zahăr vanilat
Mod de preparare: Margarina se freacă cu zahărul pudră şi puţină sare. Se adaugă gălbenuşurile pe rând, amestecând după fiecare şi la urmă se adaugă făina. Se amestecă toate fără să se frământe. Se întinde în foaie de 1 cm grosime. Se coace la foc potrivit circa 20 min., să nu se rumenească prea tare. Între timp se spală vişinele, se scot sâmburii şi se presară peste ele o lingură de griş. Fructele se pun apoi repede peste aluatul din tava. Se mai dă la cuptor 10-15 minute, la foc mic. La final, se adaugă peste fructe spuma. Se mai dă la cuptor cu uşa cuptorului complet deschisă, la foc foarte mic sau chiar stins dacă mai este cald cuptorul. Se lasă să se prindă spuma circa ½ oră. După ¼ de oră se întoarce tava. Se lasă în tavă să se răcească apoi se taie.
Am ajuns la un nivel incredibil de scăzut al stimei de sine. Săptămâna trecută m-am înjurat în cel mai grosolan mod cu putinţă, iar alaltăieri mi-am tras un pumn în faţă fără să clipesc. În ritmul ăsta, o să ajung cât de curând să mă calc în picioare.
Îmi plac lucrurile facute temeinic. Ieri mi-am operat de două ori acelaşi dinte. Asta nici nu se compară cu atunci când mi-am scos aceeaşi măsea de două ori.
Aş dori să profit de această ocazie pentru a le mulţumi din inimă celor care, dând dovadă de un spirit plin de abnegaţie şi acordându-mi generosul lor vot, m-au ajutat să mă aflu printre primii 10 participanţi la concursul organizat de o cunoascută marcă de bere – sponsor al unui celebru festival de film desfăşurat la Cluj – transformându-mă, implicit şi explicit, în câştigătorul unui Home Cinema Theater. Aş dori să le mulţumesc tuturor prietenilor, cunoscuţilor, amicilor, părinţilor mei, mătuşilor şi unchilor dragi şi, nu în ultimul rând, lui Droopy şi lui Saşa, fără de care… fără de care. Vouă vă este dedicat acest premiu, spre voi merg deci mulţumirile mele:
(a se remarca prezenţa printre votanţi a lui însuşi ostap bender, care s-a oferit să-mi dea o mână de ajutor, fără a-şi revendica în vreun fel nici unul dintre cele 12 scaune. Ave ţie, mare maestru al combinaţiilor).
Micile trucuri, cheia marilor succese. Viaţa poate fi fascinantă dacă ai o atitudine pozitivă şi te laşi în voia micilor ispite de a rupe barierele zilnice. Am redescoperit asta azi-dimineaţă, când mi-am dat seama că dacă poziţionezi orizontal periuţa de dinţi şi acţionezi energic antebraţul, într-o mişcare susţinută de du-te-vino, nu mai e nevoie să mişti din cap până ameţeşti şi cazi lat pe pardoseala băii. Capul îl vei ţine de acum nemişcat. Gata cu chinul matinal prin care ai trecut atâţia ani doar pentru a te spăla pe dinţi. Şi nu, nu e nevoie să-mi mulţumiţi acum. O puteţi face mai încolo.
Scumpă prietenă, ştiu că mă vei înţelege şi vei empatiza cu mine. Puţine cunosc mai bine ca tine chinul, suferinţa acelei perioade de indispoziţie lunară căreia-i cădem pradă fără de vină, printr-un nefericit dat al naturii. Când toate-ţi merg de-a-ndoaselea şi lumea întreagă pare a-ţi sta împotrivă, hotărâtă să te asasineze cu măruntele ei probleme. Vorbesc desigur despre ultimele zile ale lunii, când asupra noastră se îngrămădesc facturi peste facturi, care mai de care mai urgente, şi ne vine să ne luăm lumea-n cap. Dar tu la ce te gândeai?
Poate ştiţi deja. Particip la un concurs: aici. Premiul e un Home Cinema Theater. Nu merit eu asta? Nu fiţi răi. Cu ce v-am greşit? De ce să nu mă votaţi? (partea aceasta va fi ignorată de către drăguţii care au votat deja: vă mulţumesc, PRIETENI). E atât de simplu să faci pe cineva fericit (that would be me). Aşadar: cât poate fi de greu? Îţi ia 5 minute să-ţi faci un cont şi să votezi http://www.ursusfilm.ro/review/tiff-6 ! Ei, pe ce loc…
În concluzie: fiţi buni cu mine şi votaţi. Votaţi cum ştiţi, dar votaţi până duminică 14.06, că am vorbit cu oamenii ăia.
Uite cum trebuie să procedezi pentru a vota. Mergi pe ursusfilm.ro şi îti creezi un cont (În partea dreapta sus apare “Te invităm să participi“). Completezi datele. După ce contul a fost creat, mergi la http://www.ursusfilm.ro/review/tiff-6. Sub articol este butonul Propune pentru vot. Dai clic. O sa ţi se deschidă o căsuţă si va trebui sa tragi cu mouse-ul numele articolului pe pozitia 1 şi apoi să Salvezi Top Personal. Dupa ce dai Save ţi se cere să te autentifici. Apoi apare mesajul ca votul a fost inregistrat si gata treaba.
Am iniţiat demersuri oficiale pentru legalizarea în Codul bunelor maniere a arătatului cu degetul pe stradă. Nu e decât o recuperare normală şi de bun simţ a funcţiei iniţiale a degetului care, după cum îi spune şi numele, se numeşte , s-a numit şi se va numi întotdeauna arătător. De la a arăta.
Astfel s-ar câştiga enorm de mult timp în care să facem ceea ce ne place cel mai mult, adică nimic.
Aici ar fi trebuit să se afle însemnările despre Poliţist, adjectiv. După cum vedeţi, nu se află. Asta înseamnă că maşinaţiunile mele au dat greş şi deci n-am reuşit să văd filmul. Asta e. Nu disperăm. Viaţa merge înainte (right…)
Uitaţi cu ce mi-am găsit să mă consolez în schimb: Involuntar. Un titlu care nu reflectă defel maniera de lucru a acestui adevărat Ruben Östlund al Suediei. El ştie foarte bine ce vrea. Dar nu ştie cum. Pe scurt, totul e pus cu mâna, să stea frumos. Cele cinci poveşti narate sfârşesc prin a se lega într-un final unele de celelalte, dar asta numai pentru că acest adevărat Ruben Östlund a văzut la alţi mari regizori că aşa se face. Filmul e slăbuţ, dar nu idiot; are chiar şi un episod memorabil (în care şoferul şi, în acelaşi timp, co-proprietarul autobuzului plin de turişti refuză categoric să plece până când nu se află cine a rupt perdeaua din toaletă; finalul episodului e inspirat). Ştiu filme geniale care n-au episoade memorabile. Pe scurt, ingredientele sunt la îndemână, însă maestrul le încurcă.
Flame şi Citron e filmul pe care l-ar fi făcut în cele din urmă Sergiu Nicolaescu dacă a sa carieră ar fi urmat o pantă ascendentă şi nu invers. Film “american” cu nazişti şi luptători din Rezistenţă (pentru băieţei), cu trădare şi iubiri înşelate (sau nu? – pentru fetiţe), cu întorsături de situaţie şi fior dramatic pentru pasionaţii de gen. Un film “normal”, care ar putea rula cu un succes mediu în orice altă perioadă a anului în orice cinematograf al patriei. Final înălţător (not!), care-ţi face piele de găină pe cel puţin 75% din suprafaţa corpului, cu un Citron pe post de Andrei generic (v. trimiterea de mai sus la un cunoscut regizor român şi mai ales P.S.-ul). O singură imagine “poetică” cu cerul, din păcate chiar la final, poziţie care îi agravează letal prezenţa. E după un caz real, ceea ce constituie o mare problemă pentru comentatorii oneşti. În sensul că nu poţi acuza lipsa de plauzibilitate fără a risca să ţi se dea în cap cu cotorul cărţii de istorie. Previzibil, dar nu plictisitor.
P.S. Aţi remarcat câte dintre personajele interpretate de Sergiu Nicolaescu de-a lungul vremii poartă numele de Andrei, care este un soi de alter-ego al regizorului – Pistruiatul (1973), Nemuritorii (1974), Capcana mercenarilor (1980), Ringul (1983), Orient Express (2004)? Bunul meu prieten T. J. a fost primul cercetător al fenomenului care mi-a semnalat acest interesant aspect lingvistic, insistând asupra unei etimologii extrem de plauzibile care trimite la greaca veche şi la “anthropos”, om; cercetări personale ulterioare relevă cuvântul grecesc andreia, însemnând “războinic”: Sergiu Nicolaescu = Andrei, bărbatul războinic, bărbatul prin excelenţă.
“La cererea publicului spectator şi pentru o corectă reflectare în votul final a glasului publicului simplu, plătitor, cel pentru care am iniţiat de la bun început acest mare festival estival, anunţăm introducerea unei proiecţii suplimentare a filmului Poliţist, adjectiv, aflat în competiţia oficială. Ne cerem scuze pentru eventualele inconveniente create”. Acesta e comunicatul oficial pe care îl aştept ca pe jar până diseară, vineri, la 18.30, când are loc a doua (şi ultima) lui difuzare, la care biletele disponibile s-au epuizat încă de acum trei zile. În parte şi pentru că (iar acum citez un oficial TIFF, un voluntar oficial) “s-au dat cu sutele la Presă”. La Presă! Dragi organizatori, asta-i doriţi acestui mare regizor, să ajungă să fie judecat şi votat de presă şi de sponsori? Ce va spune posteritatea? Nepoţii nepoţilor…? IMDB-ul? Dar trebuie să închei aici. S-a întunecat în plină zi, iar tristeţea mi-a turnat lacrimi în priviri şi plumb în degete.
P.S. Mirajul celor două bilete pe care scumpul, adoratul nostru prieten a promis că ni le va ceda în caz că nu reuşeşte să ajungă la timp nu ne va face să uzăm de gândirea deziderativă şi să sperăm că aşa se va întâmpla. N-ar fi frumos.
Ştiu că noi toţi, cei care am urmărit cu sufletul la gură Winnipeg-ul meu, ne-am gândit instantaneu la Zelig, care este, desigur, cel mai bun film din lume (alături de restul de cele mai bune filme din lume). Nu se poate să nu vă fi trimis acolo umorul dement al lui Guy Maddin. Nu, nu se poate. După aceea ne-am adus aminte de La antena, bijuteria de acum doi ani. Şi pe bună dreptate. Aşa lucrează creierul, prin asocieri. În fine, filmul ăsta e absolut memorabil. Unul dintre cele mai bune de anul acesta. Ne vom felicita că am fost contemporani cu proiecţia lui. Şi vom vinde tichetele de intrare ca suveniruri. Vorba unui prieten: I love this Guy. Despre film ca atare n-are nici un rost să vorbesc: subiectul e irelevant. Trebuie musai văzut. Un pseudo-semidocumentar cu imagini de arhivă mixate cu filmări alb-negru, cu un voice-over (Guy Maddin însuşi, în augusta-i persoană) tribut adus filmului noir. Cred că s-a distrat de minune la filmări şi la înregistrarea textului. Eu ştiu că am zâmbit ore în şir după ce am ieşit din sală. De fapt, zâmbesc chiar acum.
Filmul norvegian de miercuri seara, Nord, ar putea câştiga liniştit competiţia. Competiţia filmelor difuzate miercurea asta, seara, de la ora 19.30 la Cinema Victoria. Un fost schior deprimat pe nume Jomar pleacă în căutarea copilului său, aflat cu “fosta” undeva în Nord, de unde şi titlul filmului. Pe drum fură, orbeşte temporar, bea şi fumează. Ca un adolescent mare – ceea ce şi este. De pe urma episoadelor parcurse pe drumul spre o viaţă nouă rămâne de obicei scrumul (la propriu – de tip incendiu). Pentru cine nu s-a prins, asta e o metaforă pentru hotărârea de-a lăsa în urmă trecutul. Foarte grăitor. Şi, dacă stau şi mă gândesc, cred că am văzut o singură imagine cu cerul – ştiţi genul, cele poetice – fapt de apreciat. De obicei sunt mai multe. Peripeţiile lui sunt amuzante, smulg zâmbetele audienţei şi constituie binemeritate eliberări ale tensiunii acumulate pe drum. Era să uit (glumesc, normal) momentul cel mai comic şi înălţător: la un moment dat intră în scenă un bătrân (atât de simplu, şi nu un şaman, cum greşit a apărut în presa de scandal) auto-priponit de-un snow-mobil, care locuia într-un cort aşezat pe o copcă. Gheaţa se rupe sub snow-mobil, bătrânul are parte de o ieşire maiestuoasă. Adevărul e că eu prefer căile mai piezişe: nu Nord, ci mai degrabă Nord prin nord-vest. Este şi un film cu numele ăsta. Trebuie să-l ştiţi. Doar e cel mai bun film din lume.
O precizare de ordin general: dacă gloata a intrat în cinematograf pentru a se distra, nimeni şi nimic n-o va putea opri. Ea se va amuza indiferent de ce i se arată pe ecran. În fine, la anu’ îmi iau cinematograf, aşa cum am tot promis.
Anul trecut am ieşit de la nenumărate proiecţii. Deh, pe atunci eram sponsor, îmi permiteam luxul (noroc că am vândut businessul înainte de criză…). Atunci poate aş fi ieşit de la Ape tulburi, la care acum am rămas. O dramă fără îndrăzneli, dar destul de OK. Genul nominalizabil la Oscar pentru cel mai bun film străin, fără să merite şi fără să câştige, mai apoi. Muzica e mişto de tot, post-rock nordic de calitate. Mediocru în cel mai bun sens al cuvântului.
Gata, am încetat căutarea, în sfârşit l-am găsit. Primul film la care n-am simţit defel nevoia să mă uit la ceas* se numeşte Despre Elly, Iran, 2009, în care se va vedea cum situaţiile excepţionale dau măsura autentică a caracterului. Dezmăţ curat, realizat cu unelte cinematografice perfect calibrate şi mânuite inteligent. Povestea se învârte în jurul unui presupus şi nefericit accident petrecut pe durata unei excursii la mare şi a pasării vinei pentru producerea lui. E filmat cu camera pe umăr şi fiecare moment te găseşte în mijlocul evenimentelor. Mult mai puţine actriţe decât în Shirin (doar 4; ha!). Un film foarte omenesc, cu indivizi reali, vii, plauzibili. Şi în care afli în sfârşit răspunsul la întrebarea chinuitoare: cum se distrează dom’le ăştia fără muzică şi alcool? Scena de final de mare efect, sintetizând perfect mesajul (aha, e cu mesaj; nimic nou, vi-l şi comunic, de-a-ndoaselea: apşan e iinemao). De top trei anul ăsta, vă asigur.
* Evident că m-am uitat la ceas. Dar numai din reflex; bine, şi ca să am despre ce scrie note stupide de subsol în caz că fug din inspiraţie.
Varianta pentru marile mase poate fi găsită şi aici: LiterNet.
Shirin, Abbas Kiarostami, 2008. Imaginaţi-vă 114 prim-planuri succesive cu chipurile unor actriţe iranience care privesc în timp real un ipotetic film de dragoste gen 1001 nopţi. Sonor şi expresie. Asta e tot? Nu, e mult mai mult. Adică o poveste pe care o poţi urmări reflectată în emoţiile citite pe faţa lor şi, în acelaşi timp, în amintirile personale (în cazul meu, copilăria marcată de vinilurile ascultate la nesfârşit). Singurele momente în care tu, spectator occidental, te simţi extras din atmosfera basmului sunt cele în care o descoperi surprins pe Juliette Binoche printre chipurile înfăşurate în năframe şi realizezi pentru puţin timp că totul e o făcătură – în sensul bun. Nu e neapărat pentru iubitorii de filme, ci pentru iubitorii de poveşti. Eu unul am recitit de curând poveştile Şeherezadei şi citesc/ascult poveşti constant. Aşa că m-am substituit rapid celui de-al 115-lea spectator fascinat. Mi-a tihnit, adică.
(Am avut o epifanie, pornind de aici, despre cum stă treaba şi cu Container, un mare preferat al meu din toate timpurile (şi al celor 69 de votanţi care l-au notat cu 10 pe IMDB). Ca film, e un capăt de drum; ca artă, e genial. Din nou, dacă eşti hotărât să vezi un film, poţi fi dezamăgit. Dacă eşti deschis pentru mai mult… good for you.)
Mamut, aseară, la Mall. De ani buni, Moodysson & I = Love. Acum nu prea am multe de spus, doar că abia în ultima jumătate de oră mi-am adus aminte de ce îl iubesc. Un film mai slab al lui Moodysson e oricum mai bun decât 99% din restul producţiilor. Din păcate, eu nu pot judeca aşa, deci mă simt puţin frustrat.
Completare la Sărbătoarea fetiţei moarte: la (şi imediat după) scena sexului torid homosexual dintre doi protagonişti, 1o-12 persoane s-au ridicat şi-au plecat. Aş fi plecat şi eu chiar atunci (din motivele arătate mai sus), dar nu ştiu care e perioada de graţie după care sexul şi plecarea nu mai pot fi legate. Şi chiar n-am vrut să le dau apă la moară homofobilor . A, n-am reuşit să-mi dau seama dacă era vorba de pederastie culturală sau de sex pur, animalic…
Duminică: Străini. Israel, 2008. El evreu, ea arăboaică. Întâlnire favorizată de destin, telefoane, big love, împreună, plecarea, revederea etc. Imagine intenţionat brută, artsy grained, cameră foarte mobilă şi jucăuşă. Chestiunea palestiniană, desigur (nu din nou, vor spune unii – ba din nou! şi foarte bine că), veşnica întrebare fără răspuns: cu al tău sau cu ai tăi? Pentru majoritatea, clişeistic ca naiba. Pentru sufletele de vioară, ca al meu, emoţionant şi necesar.
Muntele despădurit. Film corean lent, mega-hiperrealist. Cu două fetiţe năcăjite rău care trebuie să se descurce. O poveste tristă ce se creionează, ca de obicei la genul ăsta, pe parcurs, în fărâme, pe nesimţite, fără viori care să crească tensiunea sau pulsul epic. Totuşi, episoadele cotidiene sunt întrerupte de inserţia unor cadre lungi şi frumoase cu cerul senin, înnorat, amurgind ş.a.m.d., corespunzând desfăşurării acţiunii. S-a mai făcut, ştiu. Două accepţiuni ale cadrului aici: imagine şi decupaj ca atare şi rame (frumoase) ale unei realităţi (urâte). Prim-planuri lungi şi desigur fără muzică. E pe principiul: dacă te ţine, te bagi.
Treabă de bărbat. O comedie inspirată de Full Monty, dar făcută de finlandezi. Cu alte cuvinte, tot se lasă cu antidepresive, sânge şi oase sparte cu ciocanul. Cool.
P.S. la Muntele despădurit: E genul de film la care dacă nu-ţi place, eşti taxat drept nepriceput, iar dacă-ţi place, drept snob. Dacă aveţi probleme cu asta, spuneţi şi voi că e “interesant”. Eu aşa fac.
Primul film, la Arta, Thomas. Exact ce mă aşteptam, un small movie de 70 de minute. Cum ai putea visa să-ţi începi mai frumos ziua de sâmbătă decât cu un film finlandez despre bătrâneţe, singurătate şi moarte? Foarte simpatic, producţie nordică tipică, fără întorsături de situaţie şi surprize. Bifat, plăcut.
Tokyo Sonata, super-premiat şi lăudat. Dacă se termina după 85 de minute, îi dădeam 9.5. A durat două ore şi i-am dat 6. Cinematografie superbă, jucat minunat, tratează despre problemele unui cuplu pe fondul unui tablou socio-politic nu prea măgulitor al Japoniei corporatiste. Dramă, emoţii puternice, kestii grele, când brusc, la minutul 85, regizorul îşi bagă picioarele şi o dă în comicul penibil, introduce o răpire şi un violator. În plus, dintr-un registru cvasi-realist, trece fără ruşine în metaforic, ieşind până la urmă o varză de toată frumuseţea. Schizofrenie curată. Finalul chiar nu mi-a mai tihnit, după palmele primite. Why? Why? L-a stricat. Cu mâna lui l-a stricat.
Sărbătoarea fetiţei moarte. Mai degrabă de interes antrolopologic. Cadre inspirate, dar cam forţat pe alocuri. Şi lung. Adică luuuuuuung. Se poate şi fără.
Alle Anderen. De departe cel mai bun film din competiţie so far (celălalt e Sărbătoarea, so far). Mie mi-a plăcut. Film de cuplu, două personaje principale, discuţii, certuri, stări. Mi s-a părut că a surprins nişte subtilităţi ale vieţii în 2 – cu grijă la detaliu şi sensibilitate. Dialoguri, bune, tăceri grăitoare – for me and my girl, at least. Mult peste leşinătura chiliană cu pretenţii En la cama de acum doi ani, dar nu la înălţimea Interview-ului lui van Gogh. Foarte sincer, pătrunzător – dacă auziţi altceva, nu plecaţi urechea. Aveţi încredere în mine, ca până acum, e mai simplu aşa. Recomandat.
R: Mika Kaurismaki, fratele lui Aki Kaurismaki, care este ZEU. Deci filmul fratelui unui zeu.
Buuuuuuun. M-am întors de la film cu sentimente confuze. La început am crezut că e pe bune. După aia că e parodie. După aceea n-am mai ştiut ce să cred. În cele din urmă sper totuşi că se dorea a fi pe bune, pentru că un film prost e de zece ori mai acceptabil decât o parodie ratată. E un fel de film american de categorie B cu gangsteri meets Sergiu Nicolaescu şi filmele cu pionieri. În plus, se vorbeşte în engleză. În franceză. În italiană. În germană. Acţiunea se petrece în Berlinul de Vest. Totul fără subtitrare. (Singurul bonus, apariţiile meteorice ale lui Wenders şi Jarmusch). Ar trebui să se facă o parodie despre parodii. În concluzie, un dezastru. Rămânem cu zeul. Fuck the brother.
Ştiaţi că o ilustraţie creată în 1972 ce urma să fie trimisă în spaţiu pentru a reprezenta omenirea, cu speranţa de a fi găsită de extratereştri, şi care ameninţa să transforme Pământul într-o destinaţie turistică sexuală, într-un adevărat Cartier al Lămpaşelor Roşii al Galaxiei noastre, a fost desenată, în realitate, de către un porumbel alb şi slab, angajat în acest scop de către NASA, aflat în cârdăşie cu un altul, mai voinic, împreună cu care acesta plănuia să distrugă lumea?
Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Vestibulum ut leo sit amet mi tristique suscipit eu vel nulla. Proin eu bibendum odio. Duis congue ultricies ante nec posuere. Nulla lacinia rutrum tortor sed venenatis. Suspendisse potenti. Donec posuere dui eget nibh tempor vitae vestibulum nunc mollis. Sed bibendum, ipsum sit amet bibendum tempor, nibh justo tincidunt ante, ut hendrerit metus nisl consectetur nulla. Lorem ipsum dolor sit amet, consectetur adipiscing elit. Praesent mattis malesuada sem, nec suscipit diam tincidunt et. Proin tempor consequat augue, in commodo est ornare in. Suspendisse hendrerit pulvinar neque, eleifend egestas tellus tristique auctor.
Mă scuzaţi, wrong text… Voiam să spun, de fapt, altceva:
NESIMTITUL DE LA SCARA A PATRA CARE SCUTURA COVOARELE PLINE DE PAR DE PISICA FIX PE PERVAZURILE CELOR DE DEDESUPTUL LUI, ESTE RUGAT SA INCETEZE IMEDIAT, ALTFEL ANUNTAM POLITIA SI SECTORISTUL. UN LOCATAR FFF NEMULTUMIT
Am deschis Internetul şi am citit: Codul este artă. La început m-am mirat grozav, neştiind mai nimic despre noua disciplină practicată doar de o mână de iniţiaţi. Cum nu ne năştem învăţaţi, m-am informat. Deşi formează un grup obscur, m-am infiltrat printre ei. Le-am învăţat limba şi obiceiurile, m-am îmbrăcat ca ei şi am scris cod (2 volume apărute, plus o colaborare în presă). Am provocat dezbateri, iar miza s-a transferat rapid în registrul esteticului, ajungându-se la discuţii despre frumuseţea şi misterul din spatele abstractelor cifre. Scriitorul de cod e superior, spun ei, scriitorului clasic de roman sau poezie, căci acţionează ştiinţific, nu la voia inspiraţiei. El înţelege mai bine mecanismele ce pun în mişcare frumosul şi le manipulează abil întru desăvârşirea artei lui şi spre deliciul nostru.
La întrebarea capcană dacă există viaţă dincolo de cod, el îţi va răspunde negreşit: codul e viaţa. Mulţi răuvoitori vor respinge însă perplecşi această pretenţie ca exagerată.
Desigur, mi-e uşor să mă pun în pielea unui scriitor de cod – graţie capacităţii de-a mă putea substitui oricărei persoane – pentru a recunoaşte că au şi ei dreptatea lor. Dar asta e valabil pentru orice alt domeniu. Problema rămâne, în orice caz, deschisă. Voi reveni asupra subiectului.
Trimiteţi un copil la prăvălie să aducă nişte cornuri calde şi iaurt şi acesta va reveni în foarte scurt timp cu cornuri calde şi iaurt, plus restul de la hârtia de o sută. După aceea daţi-i o felie de pâine unsă cu margarină şi un măr verde şi trimiteţi-l să se joace în spatele blocului, cu ceilalţi copii, până la căderea întunericului. Ce dovedeşte asta? Foarte multe, după cum se va dovedi, pentru cine ştie citi printre rânduri.
Proiect de propunere legislativă pentru stabilirea domeniilor prioritare în care urmează să fie implementate noile coduri de procedură privind distribuirea şi consumul zilnic a câte 50 ml tărie (votcă, whisky sau coniac la alegere) dimineaţa, pe stomacul gol sau la cafea, pentru funcţionarii publici care ocupă funcţii publice generale de conducere şi execuţie precum şi funcţii publice specifice asimilate acestora.
Suspun aşadar prezentul proiect opiniei publice spre dezbatere. Orice îmbunătăţiri şi completări judicioase aduse vor fi analizate şi introduse în textul legii.
Am fost convins dintotdeauna că seamăn leit cu Kirk Douglas tânăr. Se pare că nu era adevărat şi că eram singurul convins de asta. M-am resemnat. Dar nu seamăn nici cu Brad Pitt, deşi unele similarităţi nu pot fi negate nici de către cei mai răuvoitori. A urmat Matt Damon – aceeaşi poveste. Hugh Jackman e următorul de pe lista celor cu care, mi se spune de către aşa-zişi prieteni, n-aş putea fi confundat (deşi eu continui să cred altceva…). Sunt informat, în schimb, că aş aduce niţel cu directorul unei fabrici de ciment din Turda. Ceea ce, dacă stai să te gândeşti bine, nu e rău deloc.
PENSIONÁR, -Ă, pensionari, -e s.m. şi f. 1. Persoană care primeşte pensie. ♦ Persoană care primeşte o subvenţie, un subsidiu. 2. Persoană internată într-un azil sau într-un ospiciu. ♦ Persoană închisă într-o închisoare; deţinut. ♦ Animal închis într-o amenajare specială (pentru a fi expus publicului). 3. Persoană care stă în pensiune la cineva; PENSIONÁR s. (reg.) pensionist. (Un batrân ~.) PENSIONÁR s. v. arestat, condamnat, deţi-nut, întemniţat, ocnaş, osândit, prizonier, puşcăriaş.
Tu mă întrebi: “Ai venit?”, iar eu îţi răspund: “Nu, nici vorbă, încă nu am venit. Ce-ţi veni?”. Tu continui: “Dar eşti aici!”, în timp ce eu insist: “Ce te face să crezi una ca asta?”. Tu o ţii una şi bună: “Măi omule, te văd, doar eşti chiar în faţa mea!”. Dar nici eu nu mă las mai prejos: “Cum te văd şi cum mă vezi?” În ciuda unor mici divergenţe precum aceasta, ne înţelegem perfect.
Vizitaţi vazepictate.blogspot.com. Au vaze pictate. Frumos. Şi eu am primit de la ei o vază. Frumoasă, cu o floricică albastră. Pe lângă asta, m-au trecut în blogroll. Cum să nu-i iubeşti? Aşadar, după cum ziceam: vizitaţi vazepictate.blogspot.com.
P.S. Asta nu e reclamă deşănţată, căci ei sunt prietenii mei Sabina şi Gyuri. Reclamă deşănţată e când scrii vizitaţi site-ul dealerului Folfo.com şi după aia te dai toată ziua cu maşina Folfo. Ce, eu mă pot da cu vaza?
De teamă ca mulţimea de idei preţioase care îmi trec tot timpul prin minte să nu se piardă în neant, mi-am interzis să mai gândesc în afara orelor pe care le petrec scriind. N-am dreptul să-mi bat joc de înzestrarea mea neobişnuită. Ar fi chiar păcat. În plus, e şi obositor ca naiba.
Venind deunăzi de la Paris, prietenii noştri ne-au mărturisit că au întârziat o zi întreagă pentru a bate marile bulevarde şi a ne cumpăra tot felul de cadouri. La drept vorbind, noi ne-am fi aşteptat să nici nu mai vorbească cu noi, cel puţin o vreme, având în vedere că au fost tocmai la Paris, dar nu, iată, ei şi-au prelungit voiajul cu o zi doar pentru a ne cumpăra cadouri multe şi frumoase. Ăştia da prieteni (sau: aşa prieteni mai rar)!
De când s-a aflat că şi pictez, pe piaţa operelor de artă au survenit nişte fluctuaţii interesante. Pânzele mi se vând din ce în ce mai bine, în timp ce cota la bursa literară mi-a scăzut văzând cu ochii. Se pare că pictez binişor, făcându-se recent vorbire de noul val de minimalism pe care l-aş fi inspirat (cum detest etichetele, am refuzat paternitatea mişcării). În fine, la noi acasă au început să se perinde tot mai des indivizi bărboşi şi încruntaţi aflaţi în căutarea unui guru, şi tot mai puţini literaţi flecari ne calcă pragul. Eu îi iubesc pe toţi, căci îmi place tineretul în general, dar nu pot să nu mă întreb ce înseamnă asta: să fie vorba doar de o modă sau preaplinul creativităţii mele să fi trecut pur şi simplu într-un alt registru?
Cred cu tărie că pentru un scriitor nimic nu poate înlocui experienţa de viaţă. Despre ce să scrie un om care nu a trăit şi nu s-a format în mijlocul oamenilor, al întâmplărilor neprevăzute, cineva care nu s-a inspirat din tumultul înspumat al vieţii? Eu, de pildă, am schimbat multe şi felurite slujbe de-a lungul timpului; de o parte chiar mă feresc să pomenesc, din motive lesne de înţeles. Dar pot spune că unele dintre cele mai vii şi mai plăcute amintiri sunt cele pe care le-am dobândit pe când lucram ca biolog marin. Asta – nimeni nu mi-o poate lua.
O afecţiune uşoară, dar neplăcută a pielii m-a obligat să port barbă pentru cea mai mare parte a existenţei mele. Oare cum mi s-ar fi desfăşurat viaţa dacă n-aş fi fost perceput şi catalogat atâta vreme drept “înalt, slab şi bărbos”?
Cred că e o întrebare pe care ar trebui să şi-o pună toţi.
Discutând cu C.C.O., îi spun într-o doară: “Dacă ne-am pune mintea, am putea scrie o extraordinară istorie a muzicii”. Îmi răspunde: “Dacă ne-am pune mintea, nu o istorie a muzicii am scrie”. Mai e nevoie să menţionez că, dintre noi doi, el e cel mai în vârstă?
La o lectură cu public ţinută recent, sunt apostrofat de o jună purtând ochelari cu rame groase – genul de studentă filoloagă devotată unei cauze nobile – că sunt arogant, misogin şi că în proza mea femeia joacă întotdeauna un rol marginal, fiind supusă, în acelaşi timp, unui tratament degradant. Candid, recunosc că lucrurile stau întocmai precum susţine ea şi, pradă unei iniţiative de moment, o invit la o cafea pentru a dezbate mai pe larg problema. “Exact ce spuneam!”, vine ţipată replica ei, după care părăseşte furioasă sala. La încheierea evenimentului, surpriză: o zăresc căutându-mă din priviri pe holurile instituţiei.
Aflu azi cu surprindere că cel mai masiv membru al familiei clarinetului (mă refer, desigur, la clarinetul contrabas) nu este disponibil, ca acordaj, în la (asta chiar dacă la Schoenberg pot fi întâlnite partituri în care e folosit astfel), ci doar în si. Asta spune multe despre limitările cu care suntem nevoiţi să trăim de-a lungul vieţii. Instrumentul acesta greoi mi-a devenit drag în momentul în care am realizat că la suflu mai puternic nu răspunde la octavă (ca toţi ceilalţi suflători de lemn), ci la dodecimă perfectă (adică la o octavă plus o cvintă perfectă – armonicul al treilea în locul celui de al doilea) (cf. Wikipedia).
Se pare că ar exista un aşa-numit octocontrabas, care coboară cu o octavă faţă de clarinetul contrabas. M-am mai liniştit.
În fiecare zi mă trezesc la şapte dimineaţa şi mă plimb timp de o oră prin grădina din spatele casei. E un obicei pe care l-am deprins încă din tinereţe şi de la care nu m-am abătut deloc în ultimii 30 de ani. E singurul meu viciu, ca să spun aşa, la care nu pot renunţa nicicum (tutunul şi alcolul le-am abandonat demult – nu făceau decât să-mi amorţească simţurile de care aveam nevoie pentru degustarea matinală a naturii). Asta spre veşnica stupefacţie şi enervare a soţiei mele, care e ferm convinsă că nu sunt în toate minţile. Singurul lucru care o aduce de fiecare dată la sentimente mai bune e că, în tot acest interval, cel care a pregătit cafeaua am fost, fără excepţie, eu.
Azi m-am trezit că vorbesc la perfecţie o limbă străină. Ce spuneţi de asta? Am ajuns să înţeleg propoziţii întregi, ceea ce e mai mai mult decât pot spune despre propria mea limba, unde e jale – nu mă descurc deloc, ba, dimpotrivă, e din ce în ce mai rău odată cu trecerea anilor, ba nu, a lunilor, a zilelor. Uit cuvinte, încurc genurile, declin aiurea – când vine vorba să declin. Deşi nu se poate spune că nu încerc. Nu, nu se poate spune asta. Adevărul e că, de fapt, nici nu încerc. De ce să mint? Nici prin gând nu-mi trece să fac vreun efort în privinţa asta. N-ar avea rost. Poate m-aş exprima mai bine prin intermediul muzicii, cântând la pian, de pildă, sau interpretând mai ştiu eu ce partitură complicată la violă. Dar n-am talent!
Într-o viaţă anterioară am fost un sclav negru, cu muşchi şi tendoane de oţel, obişnuit să car greutăţi impresionante pentru a-mi mulţumi stăpânii cei capricioşi. Cuvântul lor era poruncă pentru mine şi orice scuză era privită ca o încercare de a mă sustrage îndatoririlor cotidiene. Drept răsplată, aceştia mă biciuiau adesea, mă lăsau nemâncat cu zilele şi mă umileau în fel şi chip, cu un rafinament accesibil doar celor îmbuibaţi şi leneşi.
Dacă, punându-ţi o pereche de ochelari, vederea ta nu se îmbunătăţeşte defel, ba, dimpotrivă, e chiar mai slabă sau mai ceţoasă ca înainte, poate e mai bine să ţi-i scoţi şi să continui a privi fără ei.
Studii de dată recentă oferite publicităţii de către Ministerul Sănătăţii sugrează existenţa unei legături directe între vârsta pe care ajung s-o atingă oamenii şi nivelul speranţei de viaţă corespunzătoare regiunii geografice în care aceştia trăiesc. Specialiştii avertizează totuşi că, fiind vorba despre cercetări de pionierat, oamenii n-ar trebui să-şi organizeze vieţile bizuindu-se în mod exclusiv pe aceste date.
Pentru a-mi accesa aşa-zisul blog, oamenii au întreprins laborioase şi inedite căutări, folosind, printre altele, următoarele formule de căutare. Le mulţumesc din suflet pe această cale, exprimându-mi speranţa că au găsit tocmai ceea ce căutau şi că nu i-am dezamăgit în vreun fel:
Forţaţi de împrejurări, am sfârşit prin a merge la teatru. Piesa a fost sinistră, iar actorii au jucat execrabil, ca să nu spunem mai mult. Norocul a făcut ca o pană de curent să intervină înainte ca prietena noastră cea mai bună, actriţa, să-şi rostească faimosul monolog. Asta ne-a scutit pe toţi de momente cu adevărat dureroase, salvându-ne în acelaşi timp de la o plictiseală totală. Vremea frumoasă ne-a permis, în schimb, să încheiem seara la Zoo, unde ne-am simţit de minune în compania animalelor sălbatice.
Am citit deunăzi că viitorul nu e inevitabil. Nu ştiu exact ce naiba înseamnă asta, căci chestiunile tehnice mă depăşesc, dar trebuie să recunoaşteţi că sună foarte promiţător.
La întrebarea judecătorului dacă simte vreo umbră de remuşcare cu privire la crima săvârşită de către el, acuzatul a răspuns că nici vorbă de aşa ceva şi că educaţia ştiinţifică riguroasă pe care o primise nu-i permitea să judece faptele concrete în termeni atât de vagi precum cei ai moralei. „La urma urmei, un cadavru nu este altceva decât un trup lipsit de viaţă”.
La proces, acuzatul a declarat în repetate rânduri că, deşi o iubise sincer, n-a avut de ales şi a trebuit s-o ucidă din pricină că, în seara crimei, în timp ce stătea pe pat şi citea, ea îşi legăna piciorul în mod cu totul haotic, nereuşind nici în ruptul capului să ţină ritmul melodiei care se auzea în fundal – şi asta nu o singură dată. Situaţia a fost agravată, potrivit unor surse care au dorit să-şi păstreze anonimatul, de faptul că era vorba de cvartetul Tomasz Stanko, cunoscut ca având una dintre cele mai solide secţii ritmice din lume. Asta – era cu adevărat inacceptabil. “Nu e prima oară când ne confruntăm cu incidente de felul acesta. Trebuie să ai o gândire realmente muzicală pentru a înţelege aşa ceva”, susţin aceleaşi surse. Folosirea, ca armă a crimei, a oudului proaspăt achiziţionat de către muzician a fost pusă pe seama întâmplării.
Ora 12.00. Un bărbat înarmat cu o puşcă automată iese în stradă la momentul cel mai aglomerat al zilei. În ochii săi nu se poate citi nimic. Pare pus pe fapte mari. La început omoară fără grabă toţi bătrânii care-i ies în cale, lăsându-i să zacă în cele mai insolite poziţii. Nimic nu-l impresionează: nici ţipetele, nici rugăminţile, nici groaza ce li se citeşte în priviri. Apoi se ocupă sistematic de adulţi, ochind cu grijă pentru a se asigura că nu-i scapă vreunul. Termină prin a pune la pământ copiii care au neşansa de a i se ivi înainte. După toate acestea, intră într-un restaurant unde comandă un prânz copios stropit din belşug cu vin roşu. Termină de mâncat, plăteşte şi merge liniştit acasă, fără a arăta vreun semn de tulburare sau de remuşcare. Potrivit cutumei, pe scaunul electric i se permite să rostească câteva vorbe. Acceptă şi spune că n-a fost nimic personal, ci că a vrut doar să tragă un semnal de alarmă. Întrebat fiind ce vrea să spună cu asta, refuză să răspundă, ducând secretul cu el în mormânt.
Gândul la venirea bătrâneţii, la inevitabilul morţii, la depresia ce se va instala ca funestă încununare, parcă, a bolilor ce-ţi vor măcina slăbitul trup şi a sărăciei care te va împiedica să sfârşeşti cu o minimă demnitate, presimţirea urâtului care îţi va invada viaţa pentru tot restul zilelor sau grija pe care, mai mult ca sigur, va trebui să i-o porţi celui drag, căzut la pat, cu spectrul de aspecte ignobile ce decurg de aici – toate acestea nu trebuie să te chinuiască şi să te obsedeze, totuşi, mai mult decât e necesar. Doar există întotdeauna posibilitatea ca tu să mori primul şi, de ce nu, mai repede decât te aştepţi.
Swedish jazz pianist and composer Esbjorn Svensson, who helped break genre boundaries and attracted a young audience outside the traditional jazz scene, died in a scuba diving accident on Saturday.
La început îţi pierzi o mână. Asta e aşa de insignifiant, că nici nu prea bagi de seamă. După aceea, pe cealaltă. Atunci de-abia începi să te întrebi dacă nu e posibil ca, totuşi, ceva să fie în neregulă cu tine. Dar nu dai prea mare importanţă faptului, ca şi cum n-ar fi ceva ieşit din comun, şi-ţi vezi liniştit de viaţă. În fond, nu eşti nici primul, nici ultimul căruia i se întâmplă aşa ceva. Apoi urmează picioarele şi în curând tot corpul. Capul, capul ţi-l pierzi la sfârşit de tot.
„Problema este, Alexei Alexeevici, că întreaga seară noi n-am făcut altceva decât să discutăm despre artă ca şi cum am discuta despre acelaşi lucru. Or, îmi dau seama acum, nu e deloc aşa. Dumneata, dragul meu prieten, discuţi despre artă, pe când eu de la începutul conversaţiei noastre discut, de fapt, despre artă. Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să mă retrag.”
Un om dă să treacă strada, când o maşină îi taie calea din senin. Nu păţeşte nimic şi porneşte mai departe, tocmai la timp pentru a evita o bucată de stâncă ce se prăbuşeşte în faţa unei clădiri moderne, ucigând o doamnă îmbrăcată elegant, în ţinută business, şi un bărbat. Ploaia acidă rezultată în urma exploziei combinatului chimic îl surprinde la adăpost. Între timp, ajută la prinderea leului flămând şi înfuriat fugit de la circ, se salvează pe sine şi doi copii mici de la înec, necăzând în capcana de a traversa un gang părăsit unde doi evadaţi periculoşi pândesc în umbră. Felicitându-se pentru prezenţa de spirit de care a dat dovadă, îşi cumpără un măr roşu şi frumos din piaţă. Moare înecat cu mărul şi e îngropat la Cimitirul Central, într-o joi.
Poştaşul care întârzie în fiecare lună cu pensia şi întotdeauna încurcă mandatele urmează să moară. Vărul meu de la ţară, pe care nu l-am mai văzut de mic, cu care am împărtăşit bucuriile copilăriei, dar de care nu mă mai leagă nimic, urmează, la rândul lui, să moară. Bunicii care m-au crescut şi a căror dragoste n-a egalat-o încă nimeni urmează, nu e nici o urmă de îndoială, să moară. Chiar şi marea mea iubire din tinereţe, cândva suplă şi naivă, urmează, sunt din ce în ce mai sigur, să moară. Eu însumi urmează să mor. Dar bunul meu prieten, a cărui răutate gratuită m-a împins în situaţia disperată din care, pare-se, îmi e imposibil să mai ies?
Unii dintre marii autori ai lumii au scris, de-a lungul vremii, inspirate povestiri despre blocajul scriitorului, despre cum muza a părut să-i fi părăsit definitiv, lăsându-i pradă disperării, foii goale sau vacuumului mental. Iată varianta mea.
La sfatul psihiatrului şi ca remediu împotriva plictiselii care mă bântuia iremediabil, am decis să-mi trăiesc restul vieţii ca şi cum fiecare zi ar fi ultima rămasă de trăit. În consecinţă, îmi petrec timpul plângând necontrolat şi fără oprire, înconjurat de părinţi, de prieteni şi de un preot, în timp ce vizitez locurile dragi ale copilăriei.
Rămăseserăm înzăpeziţi undeva, în creierii munţilor, la o cabană părăsită. Istoviţi şi degeraţi, ne-am strâns, cu ultimele forţe, în jurul focului încropit cu greu, pentru a hotărî împreună ce măsuri se impun a fi luate înainte să fie prea târziu. Proviziile se sfârşiseră, iar viscolul de afară nu dădea semne că s-ar potoli pentru a ne permite să plecăm după ajutor. În aceste condiţii, propunerea ca unul dintre noi să se sacrifice şi să fie mâncat de ceilalţi nu a părut deloc nelalocul ei. Eu unul am fost nevoit să refuz din start, căci iubesc viaţa, iar ideea morţii pur şi simplu mă îngrozeşte.
Dacă viaţa te va pune în situaţia ca o namilă să se îndrepte în goană spre tine, agitându-şi braţele precum o gorilă înfuriată şi proferând injurii la adresa ta şi a celor dragi, sfatul meu este să-l ignori pe individ cu o eleganţă demnă şi să-ţi vezi liniştit de drum. În primul rând că nu e problema ta. Apoi, astfel de lucruri nu se prea întâmplă şi oricum e puţin probabil să ţi se întâmple chiar ţie. Doar n-ai greşit cu nimic.
Înaintea înjunghierii, se face semnul crucii pe fruntea porcului şi i se bagă cuţitul în inimă ori i se taie înghiţitoarea. După ce porcul nu mai mişcă, se spală cu apă caldă, după care se acoperă cu un preş sau o folie. I se pune foc. Gospodinele sunt cele care îi smulg părul de pe coamă, de pe gât şi de pe spinare. De obicei, după ce e spintecat, coada şi urechile sunt date copiilor. După tăiere, cei ce au luat parte la tăierea porcului beau ţuică fiartă sau vin, iar la sfârşit, după tranşare, se face o masă pentru ca fiecare să guste din carnea porcului şi se face urarea ca exemplarul de anul viitor să fie mai mare.
Mă gândesc aşa: dacă, în momente anume gândite, aflate la libera noastră alegere, ne-am stinge aşa, uşor, precum fluturii, ne-am prăbuşi din senin la pământ, ofilindu-ne poate pe loc, ca nişte petale învechite sau am dispărea pur şi simplu fără urmă, ca un puf, fără să realizăm prea bine ce ni se întâmplă şi fără să ne pese în vreun fel? Ar fi mult mai uşor pentru toată lumea şi s-ar evita nişte situaţii neplăcute, dacă nu chiar penbile, legate de complicate aspecte igienice şi juridice. Eu unul nu m-aş opune. Şi, în fond, e doar o idee, nu-i nimic stabilit – încă.
În viaţa fiecăruia vine un moment în care începi să meditezi tot mai serios la problema morţii. Atunci faci curăţenie în casă, te speli bine pe tot corpul, îţi tai unghiile, îmbraci hainele cele bune pregătite cu grijă dinainte, tocmai în acest scop, îţi tragi un sac pe cap şi te întinzi pe jos, aşteptând ca Îngerul Morţii să vină şi să-ţi închidă cu blândeţe, cu infinită blândeţe, pleoapele obosite.
Ca o persoană responsabilă care face totul la timpul potrivit, mi-am dedicat ultimele luni din viaţă rezolvării tuturor problemelor care mă măcinau de atâta amar de vreme şi pe care, din diferite şi uneori de înţeles pricini, le amânasem – practic, la nesfârşit. Acum pot să stau şi să mă gândesc liniştit la moarte pentru tot restul vieţii, fără să mai trebuiască să-mi bat capul cu tot soiul de treburi mărunte. Presimt că viitorii cincizeci de ani vor trece uşor, uşor ca un vis.
Consider că e cu adevărat de neînţeles cum se face că, în ciuda fenomenalelor progrese în domeniu făcute de ştiinţa medicală a ultimului secol, în pofida sumelor colosale alocate sectorului cercetării de către guvernele ţărilor avansate şi deopotrivă de trusturile farmaceutice transnaţionale, a disponibilităţii totale manifestate în direcţia rezolvării, o dată pentru totdeauna, a acestei chinuitoare chestiuni şi, în general, a eforturilor comune depuse de savanţi, medici şi chiar de către pacienţi, continuă să se moară de bătrâneţe.
Un necunoscut vine la mine şi mă întreabă: “Ce e mai important de ştiut – unde? sau când?” Stau şi mă gândesc, după care îi răspund: găsesc că, de fapt, problema e greşit pusă. El cade pe gânduri, după care o ia la fugă, ţinându-se cu ambele mâini de falca dreaptă, ca apucat subit de o durere cruntă de măsele şi se aruncă în prăpastie. Rămân cu o vagă senzaţie de neîmplinire.
Suntem într-o clădire modernă de pe bulevardul principal al capitalei. Un bărbat e oprit de o doamnă îmbrăcată elegant, în ţinută business, care îl prinde de braţ ca şi cum deodată şi-ar fi adus aminte de ceva foarte important. Ea îl priveşte în ochi şi îi spune: urmează să murim. El nu crede şi dă să iasă. O uriaşă bucată de stâncă se prăbuşeşte asupra lor şi îi zdrobeşte. Mor.
Rugămintea mea vi se adresează vouă, celor mai umblaţi prin lume sau pur şi simplu mai informaţi, mai citiţi etc., care sunteţi poftiţi să ne oferiţi sugestii legate de locuri demne de vizitat, chestii de făcut, obiective de neratat, mâncăruri, băuturi, moduri de-a ne petrece (timpul), în fine, mă-nţelegeţi. Orice 
.
.
Cartea pe care o ofer e scrisă minunatul, extraordinarul, unicul Raymond Carver, unul dintre prozatorii pe care îi iubesc la nebunie, şi se numeşte Catedrala. Autor american de proză scurtă minimalistă (esenţialistă, spune el, dar tot un drac e). Un scriitor puternic, extrem de adânc, foarte americanish. Printre lecturile mele de bază. Pentru cine a văzut Short Cuts al lui Robert Altman şi i-a plăcut, filmul este ecranizarea câtorva dintre povestirile lui Carver. Enjoy the show 
OK, de vreo două zile încerc să stârnesc reacţii de vreun fel la o veste care m-a bucurat peste măsură: poeta Ileana Mălăncioiu a câştigat marele premiu Prometheus pentru Opera Omnia în valoare de 100.ooo de lei. N-am văzut agitaţie nici pe alte bloguri, dar poate mă înşel. Eram chiar curios cine o ştie şi o citeşte, să nu mă entuziasmez singur-singurel.
. Chiar merită. Mare scriitor, dom’le, mare scriitor.
Concursul de săptămâna asta e dedicat 
This is not spam
Prin bunăvoinţa prietenei noastre 
A venit din nou momentul fatidic din an în care cu inima grea, bântuit de remuşcare şi de majora carenţă culturală, scot cu mâna tremurândă din raftul bibliotecii Citadela lui Saint-Exupery. Fac asta de vreo zece ani şi cu acelaşi rezultat. I-am arătat-o pisicii, după care i-am spus: “Ştii dumneata ce e asta? Nu ştii. Ei bine, îţi spun eu: cartea pe care n-o voi citi niciodată.” E o capodoperă: conţine atâtea pilde, vorbe memorabile şi excelent material pentru citate, că autorul pare mai înţelept decât Solomon – ce vorbesc eu, mai înţelept decât Dumnezeu. Zău, are cel puţin două înţelepciuni şi “mari adevăruri” pe pagină. Oare cum e să trăieşti cu unul ca el în casă? Nici nu te-ai trezit bine că-ţi şi trânteşte două gândeme de cu bună dimineaţă, de rămâi cocoşat toată ziua (bine, nici traiul alături de mine nu e uşor; dar eu îmi dozez mai judicios învăţăturile către lume). Încă un amănunt simpatic: folosirea omului generic, nu a persoanelor. Avem aşa: geometrul, arhitectul, generalul, zidarul, pantofarul, cofetarul şi, desigur, femeia şi bărbatul. Răsfoind-o din nou, am dat de două locuri în care individul îşi exprima dispreţul pentru cel ironic. He, he, he, oare de ce nu mă mir? 
Priviţi-i şi poza: un băieţel foarte serios (care aici parcă aduce niţel cu Mr. Bean, nu credeţi?). Dar nu vă dau eu lecţii: probabil că aţi citit-o deja (de câteva ori, cu markerul în mână) şi v-a plăcut. Din punctul meu de vedere, Saint-Exupery e opusul perfect al lui Gombrowicz: primul are în cap doar structuri şi cetăţi, al doilea luptă împotriva Formei. Nu cred că pot să-ţi placă amândoi în acelaşi timp. Eu îl iubesc pe Gombro. Asta e clar.
Şi cu atât mai mult cu cât traducerea volumului îi aparţine lui Marius Chivu 
Păi e posibil aşa ceva?!
Pe piticul nostru de grădină (adică de glastră) îl cheamă, începând de azi, Mitică. Şi asta nu de ieri, de azi. Cum îl cheamă pe piticul vostru de grădină preferat?
