Gândul la venirea bătrâneţii, la inevitabilul morţii, la depresia ce se va instala ca funestă încununare, parcă, a bolilor ce-ţi vor măcina slăbitul trup şi a sărăciei care te va împiedica să sfârşeşti cu o minimă demnitate, presimţirea urâtului care îţi va invada viaţa pentru tot restul zilelor sau grija pe care, mai mult ca sigur, va trebui să i-o porţi celui drag, căzut la pat, cu spectrul de aspecte ignobile ce decurg de aici – toate acestea nu trebuie să te chinuiască şi să te obsedeze, totuşi, mai mult decât e necesar. Doar există întotdeauna posibilitatea ca tu să mori primul şi, de ce nu, mai repede decât te aştepţi.

Swedish jazz pianist and composer Esbjorn Svensson, who helped break genre boundaries and attracted a young audience outside the traditional jazz scene, died in a scuba diving accident on Saturday.

La început îţi pierzi o mână. Asta e aşa de insignifiant, că nici nu prea bagi de seamă. După aceea, pe cealaltă. Atunci de-abia începi să te întrebi dacă nu e posibil ca, totuşi, ceva să fie în neregulă cu tine. Dar nu dai prea mare importanţă faptului, ca şi cum n-ar fi ceva ieşit din comun, şi-ţi vezi liniştit de viaţă. În fond, nu eşti nici primul, nici ultimul căruia i se întâmplă aşa ceva. Apoi urmează picioarele şi în curând tot corpul. Capul, capul ţi-l pierzi la sfârşit de tot.

Şi încă unul!

Apoi încă unul.

„Problema este, Alexei Alexeevici, că întreaga seară noi n-am făcut altceva decât să discutăm despre artă ca şi cum am discuta despre acelaşi lucru. Or, îmi dau seama acum, nu e deloc aşa. Dumneata, dragul meu prieten, discuţi despre artă, pe când eu de la începutul conversaţiei noastre discut, de fapt, despre artă. Acestea fiind spuse, nu-mi rămâne decât să mă retrag.”

Se sculă de la masă şi-şi trase un glonte în cap.

Un om dă să treacă strada, când o maşină îi taie calea din senin. Nu păţeşte nimic şi porneşte mai departe, tocmai la timp pentru a evita o bucată de stâncă ce se prăbuşeşte în faţa unei clădiri moderne, ucigând o doamnă îmbrăcată elegant, în ţinută business, şi un bărbat. Ploaia acidă rezultată în urma exploziei combinatului chimic îl surprinde la adăpost. Între timp, ajută la prinderea leului flămând şi înfuriat fugit de la circ, se salvează pe sine şi doi copii mici de la înec, necăzând în capcana de a traversa un gang părăsit unde doi evadaţi periculoşi pândesc în umbră. Felicitându-se pentru prezenţa de spirit de care a dat dovadă, îşi cumpără un măr roşu şi frumos din piaţă. Moare înecat cu mărul şi e îngropat la Cimitirul Central, într-o joi.

Sunteţi cu toţii invitaţi.

Poştaşul care întârzie în fiecare lună cu pensia şi întotdeauna încurcă mandatele urmează să moară. Vărul meu de la ţară, pe care nu l-am mai văzut de mic, cu care am împărtăşit bucuriile copilăriei, dar de care nu mă mai leagă nimic, urmează, la rândul lui, să moară. Bunicii care m-au crescut şi a căror dragoste n-a egalat-o încă nimeni urmează, nu e nici o urmă de îndoială, să moară. Chiar şi marea mea iubire din tinereţe, cândva suplă şi naivă, urmează, sunt din ce în ce mai sigur, să moară. Eu însumi urmează să mor. Dar bunul meu prieten, a cărui răutate gratuită m-a împins în situaţia disperată din care, pare-se, îmi e imposibil să mai ies?

Ei bine, şi el urmează să moară.

Unii dintre marii autori ai lumii au scris, de-a lungul vremii, inspirate povestiri despre blocajul scriitorului, despre cum muza a părut să-i fi părăsit definitiv, lăsându-i pradă disperării, foii goale sau vacuumului mental. Iată varianta mea.

La sfatul psihiatrului şi ca remediu împotriva plictiselii care mă bântuia iremediabil, am decis să-mi trăiesc restul vieţii ca şi cum fiecare zi ar fi ultima rămasă de trăit. În consecinţă, îmi petrec timpul plângând necontrolat şi fără oprire, înconjurat de părinţi, de prieteni şi de un preot, în timp ce vizitez locurile dragi ale copilăriei.

Rămăseserăm înzăpeziţi undeva, în creierii munţilor, la o cabană părăsită. Istoviţi şi degeraţi, ne-am strâns, cu ultimele forţe, în jurul focului încropit cu greu, pentru a hotărî împreună ce măsuri se impun a fi luate înainte să fie prea târziu. Proviziile se sfârşiseră, iar viscolul de afară nu dădea semne că s-ar potoli pentru a ne permite să plecăm după ajutor. În aceste condiţii, propunerea ca unul dintre noi să se sacrifice şi să fie mâncat de ceilalţi nu a părut deloc nelalocul ei. Eu unul am fost nevoit să refuz din start, căci iubesc viaţa, iar ideea morţii pur şi simplu mă îngrozeşte.

Dacă viaţa te va pune în situaţia ca o namilă să se îndrepte în goană spre tine, agitându-şi braţele precum o gorilă înfuriată şi proferând injurii la adresa ta şi a celor dragi, sfatul meu este să-l ignori pe individ cu o eleganţă demnă şi să-ţi vezi liniştit de drum. În primul rând că nu e problema ta. Apoi, astfel de lucruri nu se prea întâmplă şi oricum e puţin probabil să ţi se întâmple chiar ţie. Doar n-ai greşit cu nimic.

Când povestea ajunse aici, Şeherezada văzu zorii mijind şi, sfioasă, tăcu.

Înaintea înjunghierii, se face semnul crucii pe fruntea porcului şi i se bagă cuţitul în inimă ori i se taie înghiţitoarea. După ce porcul nu mai mişcă, se spală cu apă caldă, după care se acoperă cu un preş sau o folie. I se pune foc. Gospodinele sunt cele care îi smulg părul de pe coamă, de pe gât şi de pe spinare. De obicei, după ce e spintecat, coada şi urechile sunt date copiilor. După tăiere, cei ce au luat parte la tăierea porcului beau ţuică fiartă sau vin, iar la sfârşit, după tranşare, se face o masă pentru ca fiecare să guste din carnea porcului şi se face urarea ca exemplarul de anul viitor să fie mai mare.

Poftă bună!

Mă gândesc aşa: dacă, în momente anume gândite, aflate la libera noastră alegere, ne-am stinge aşa, uşor, precum fluturii, ne-am prăbuşi din senin la pământ, ofilindu-ne poate pe loc, ca nişte petale învechite sau am dispărea pur şi simplu fără urmă, ca un puf, fără să realizăm prea bine ce ni se întâmplă şi fără să ne pese în vreun fel? Ar fi mult mai uşor pentru toată lumea şi s-ar evita nişte situaţii neplăcute, dacă nu chiar penbile, legate de complicate aspecte igienice şi juridice. Eu unul nu m-aş opune. Şi, în fond, e doar o idee, nu-i nimic stabilit - încă.

În viaţa fiecăruia vine un moment în care începi să meditezi tot mai serios la problema morţii. Atunci faci curăţenie în casă, te speli bine pe tot corpul, îţi tai unghiile, îmbraci hainele cele bune pregătite cu grijă dinainte, tocmai în acest scop, îţi tragi un sac pe cap şi te întinzi pe jos, aşteptând ca Îngerul Morţii să vină şi să-ţi închidă cu blândeţe, cu infinită blândeţe, pleoapele obosite.

Ca o persoană responsabilă care face totul la timpul potrivit, mi-am dedicat ultimele luni din viaţă rezolvării tuturor problemelor care mă măcinau de atâta amar de vreme şi pe care, din diferite şi uneori de înţeles pricini, le amânasem – practic, la nesfârşit. Acum pot să stau şi să mă gândesc liniştit la moarte pentru tot restul vieţii, fără să mai trebuiască să-mi bat capul cu tot soiul de treburi mărunte. Presimt că viitorii cincizeci de ani vor trece uşor, uşor ca un vis.

Consider că e cu adevărat de neînţeles cum se face că, în ciuda fenomenalelor progrese în domeniu făcute de ştiinţa medicală a ultimului secol, în pofida sumelor colosale alocate sectorului cercetării de către guvernele ţărilor avansate şi deopotrivă de trusturile farmaceutice transnaţionale, a disponibilităţii totale manifestate în direcţia rezolvării, o dată pentru totdeauna, a acestei chinuitoare chestiuni şi, în general, a eforturilor comune depuse de savanţi, medici şi chiar de către pacienţi, continuă să se moară de bătrâneţe.

Un necunoscut vine la mine şi mă întreabă: “Ce e mai important de ştiut – unde? sau când?” Stau şi mă gândesc, după care îi răspund: găsesc că, de fapt, problema e greşit pusă. El cade pe gânduri, după care o ia la fugă, ţinându-se cu ambele mâini de falca dreaptă, ca apucat subit de o durere cruntă de măsele şi se aruncă în prăpastie. Rămân cu o vagă senzaţie de neîmplinire.

Nu au văzut tramvaiul venind.

Suntem într-o clădire modernă de pe bulevardul principal al capitalei. Un bărbat e oprit de o doamnă îmbrăcată elegant, în ţinută business, care îl prinde de braţ ca şi cum deodată şi-ar fi adus aminte de ceva foarte important. Ea îl priveşte în ochi şi îi spune: urmează să murim. El nu crede şi dă să iasă. O uriaşă bucată de stâncă se prăbuşeşte asupra lor şi îi zdrobeşte. Mor.

Pisica ne bucură nespus. Ea cântă cu glas tare şi nu scapă nici un prilej să adreseze doar cuvinte de laudă despre noi, cei care-o hrănim, o protejăm şi o îngrijim cu atâta bunătate. Acum nimeni nu ne mai poate reproşa că n-am avea o inimă curată, mărinimie şi grijă faţă de cel slab şi neajutorat. Cinste nouă, care suntem buni şi cinste ei, care ne dă ocazia să arătăm tuturor cât de buni suntem.

Oamenii mă tot întreabă ce am de gând să mă fac când o să fiu mare. Înainte de a face ceva, orice, trebuie să stau şi să mă gândesc bine, întrucât, după cum s-a observat, urmările pot fi dintre cele mai neplăcute - or eu nu vreau asta, chiar nu vreau. N-ar avea rost, şi apoi e dezagreabil. Sau ar putea fi. Depinde de la caz la caz. Sau nu.